Dar pentru Iisus

Nimic nu poate apropia inima aşa de mult de Dumnezeu ca milostenia, scria Sfântul Isaac Sirul. Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu faptele bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie, că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-i plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel. Povestea de astăzi e una care ne vorbeşte despre această virtute pe care încercăm să o practicăm cu toţii, mai mult sau mai puţin. Să ne aducem aminte că atunci când oferim un dar cuiva, îi dăm de fapt lui Hristos.

Unul dintre preoţi a spus într-o zi că se va face la biserica unde slujea o colectă pentru o femeie căreia i se amputaseră ambele picioare. Ea avea nevoie să-şi cumpere un cărucior.

„Am luat şi am pus bani puţini în colectă, povestea parohul. Îmi dădeam seama ruşinat că mare lucru nu am adunat. Am văzut apoi că a apărut o fată în biserica noastră. Era şi ea tot într-un picior, căci celălalt îl avea amputat şi umbla în cârje. Şi a venit acea tânără în cârje, fără un picior, a ajuns în faţă (că la noi colecta se adună în faţă, acolo vin oamenii şi pun banii într-o farfurie). Mi-am dat seama că avea nişte haine ponosite, dar mai poseda ceva. Deţinea doi cercei; erau cercei primiţi de la mama sau de la bunica ei, căci era un model vechi, erau doi cercei din aur. Şi i-a scos de la urechi şi i-a pus acolo în cutia aceea, după care şi-a târât cârjele şi a plecat afară. Eu atunci, în momentul acela, când mi-am dat seama ce haine are pe ea, am realizat că de fapt ea dăduse tot. Ea avea un picior tăiat. Preotul s-a dus şi a luat cerceii din farfurie şi a fugit după ea; ieşise pe uşă afară, căci era sfârşitul slujbei, şi i-a spus:

- Uite, tu nu ai bani, nu trebuie să dai tu; lasă că mai facem colectă şi o să adunăm bani pentru femeia respectivă. Nu trebuie ca să dai tu cerceii aceştia, ia-ţi cerceii înapoi. Fata s-a întors spre slujitorul bisericii şi cu o voce foarte calmă i-a spus:

Părinte, eu nu v-am dăruit dumneavoastră cerceii aceştia, eu I-am dăruit lui Hristos. Aşa că dumneavoastră nu mi-i puteţi da, că nu-s ai dumneavoastră!

Şi încet, încet, târându-şi cârjele (şi nu am mai văzut-o de atunci), a plecat.“ (Augustin Păunoiu)