Daruri

„Luna cadourilor“ a devenit echivalenţa lingvistică arhicunoscută a perioadei în care ne aflăm. Oamenii se transpun în stări de necondiţionată generozitate şi iau cu asalt marile magazine, în căutarea obiectelor menite să dea concreteţe acestui sentiment. Şi, într-adevăr, nu e nimic mai frumos decât să vezi oameni, neinteresaţi şi candizi, dăruind semenilor. Chipuri înseninate, abia acum cu adevărat umane, împărtăşesc bucuria vieţii prin intermediul unui cadou oarecare. Doar pentru că se apropie Crăciunul. Frumuseţi sufleteşti nebănuite transpar acum prin porii unei existenţe cotidiene sluţite de instinctul profund exersat al supravieţuirii economice. Odată cu sărbătoarea Sfântului Nicolae, se deschide un timp al sensibilităţii altruiste, care culminează în ziua de Crăciun. Ca printr-o minune, oamenii devin acum ceea ce ar trebui să fie tot timpul. Dacă nu toţi, mulţi dintre ei. Totuşi, putinţa noastră lăuntrică de a reitera, an de an, această bunăvoinţă dezinteresată constituie dovada unei minimale sănătăţi a spiritului. Demonstrăm astfel că nu ne-am pierdut irecuperabil umanitatea. Că „cioburi de cer“ se mai regăsesc în cei care îşi duc viaţa sub el. Şi totuşi, e nevoie de argumente şi analize ingenioase (în posesia cărora cel care scrie aceste rânduri mărturiseşte că nu se află) pentru a demonstra de ce mărinimia noastră are caracter episodic. De obicei, în privinţa acestei stări cvasi-generale de dărnicie, teologii glosează restaurator despre sursa ei divină, recte intrarea trupească a lui Dumnezeu în istorie (sau Naşterea Domnului, mult mai simplu şi mai rezonant duhovniceşte), iar scriitorii laici(zaţi) încearcă să-i elogieze frumuseţea dintr-o perspectivă filosofico-existenţialistă ori pur socială, lăsând deoparte semnificaţia religioasă. Nu e o greşeală a spune că cele două viziuni traduc una şi aceeaşi realitate. Exprimarea lor diferă adesea foarte mult. 

 

Curios lucru este că nu putem spune precis, dacă suntem întrebaţi, ce determină în noi această îmbunătăţire morală, fie ea şi pasageră. De ce simţim nevoia inexplicabilă, în această perioadă, de a face cadouri semnificative aproapelui nostru? Deja clişeul intitulat „spiritul Crăciunului“ sau „al sărbătorilor“, preluat din filmele americane, ocupă majoritatea răspunsurilor date unei atari întrebări. Chiar şi cu o astfel de vagă motivaţie, n-ar fi chiar aşa de rău dacă acest concept nu şi-ar avea reversul medaliei în consumerismul cu care este vizibil asociat de mulţi. Altfel spus, dacă n-ar risca atât de mult să se confunde cu o modă sezonieră. Filantropia ajunge să fie înghiţită, ca simbol, de forfota comercială şi de grijile financiare aferente. Se uită astfel că bunătatea este vocaţia proeminentă a Evangheliei. Şi că dărnicia noastră o imită efectiv pe cea a lui Dumnezeu, Care Şi-a „dat“ unicul Fiu ca semn al iubirii pe care o poartă omului. Sau că inima noastră înduioşată pentru un vitregit al vieţii (cum vedem în cazul acelor adopţii de câteva zile, care însă prin consecinţele psihologice nefaste ar trebui să dea mai mult de gândit) reflectă, la scară umană, îndurarea total mântuitoare a lui Dumnezeu. Aceasta este, prin excelenţă, paradigma din care descind psihologia şi practica oferirii de daruri în preajma Crăciunului. Numai că noi am uitat întemeierea gestului, păstrându-i doar forma.

 

În concluzie, este bine să faci daruri de Crăciun. Dar e şi mai bine să ştii de ce le faci. Ştiind, le vei face cu mai mult suflet şi, ceea ce este esenţial, cu argumentul corect. Dăruim pentru a ne împlini chemarea de iubitori ai oamenilor, asemănându-ne cu Cel Care „ne-a iubit întâi“ (I Ioan 4, 19) şi „până-ntru sfârşit“ (Ioan 13, 1). Curat, neegoist şi consecvent, gestul tău va reuşi să-L aducă pe Dumnezeu în lume nu atât prin vorbă sau prin literă, ci prin materialitatea pilduitoare a faptei. Ceea ce este, de fapt, cel mai important.