De ce avem nevoie de necazuri?

Cu toţii fugim de necazuri în viaţă. Aşa se roagă şi Biserica: „Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia…“ Până la un punct această fugă este firească. Nimănui întreg la minte nu-i pare bine să sufere, să se chinuiască, să aibă parte de cumpene în anii câţi îi are de trăit pe pământ.

Dar ce ne facem când Scriptura ne spune: „Pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care-l primeşte“ (Evr. 12, 6)? Cum să le împăcăm pe cele două?

Important este cum ne raportăm la greutăţile prin care trecem. Să nu căutăm cu dinadinsul necazurile, ci pe Cel pe Care cu adevărat suntem datori a-L afla, pe Hristos, Nădejdea şi Viaţa noastră, Lumina ochilor noştri. Dacă necazurile ne smeresc, ne îndeamnă la rugăciune, atunci suntem pe calea cea bună.

Un faimos stareţ rus, Anatolie de la Optina, spunea că dacă vom avea necazuri puţine, atunci puţin vom şi dobândi, puţin vom şi învăţa. Şi cu adevărat negustor prost este cel ce se bucură că nu are muşterii la târg şi nu trebuie să se ostenească prea mult să-şi vândă marfa. Este rânduit de Dumnezeu, Cel ce ne mântuieşte pe noi, ca nimeni să nu fie ferit de necazuri în viaţă, pentru că Domnul pe toţi vrea să-i mântuiască şi fără necazuri mântuirea în această lume este imposibilă. „În necazuri e ascunsă mila lui Dumnezeu“, scrie Sfântul Marcu Ascetul în Filocalie. Cu cât sunt mai multe necazurile, cu atât sunt mai mari mângâierile. Căci spune Psalmistul: „Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu“ (Ps. 93, 19).

Să nu uităm un lucru: şi cele triste, şi cele vesele vor trece toate, însă dreptatea Domnului rămâne în veacul veacului. (Adaptare de Augustin Păunoiu după un text din volumul „Cuviosul Anatolie de la Optina“, Editura Egumeniţa, 2011)