De ce este necesar canonul

Iată-ne deja în post! Cu toţii căutăm să ne cercetăm atent interiorul fiinţei, alergând la scaunul spovedaniei spre a ne curăţi de greşeli, de gânduri care ne despart de Cereasca Împărăţie. Potrivit rânduielii Sfintei Taine a Pocăinţei, preotul, după ce ascultă mărturisirea celui dornic să se împace cu Dumnezeu, îi rânduieşte un canon.

De-a lungul anilor, am auzit numeroase păreri despre canon, numit în termeni teologici şi „epitimie“. Unii creştini îl văd ca pe o pedeapsă, un fel de sancţiune aplicată penitentului pentru păcatele săvârşite. De aceea caută duhovnici permisivi, ca nu cumva canonul să le devină o povară prea grea. Alţii îl consideră un mijloc de îndreptare a vieţii fiului, fiicei duhovniceşti. Sunt bine venite câteva lămuriri la o serie de întrebări privind această chestiune: De ce este necesar canonul? Nu e suficientă doar mărturisirea păcatelor? Ce rol are epitimia?

Legat de problema ridicată, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „după ce diavolul pustieşte sufletul omului, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatului“. Cu alte cuvinte, păcatul devine o a doua natură a fiinţei umane, modelându-i negativ felul de a fi, de a simţi sau chiar de a gândi. Într-o asemenea nefericită stare, firea omenească nu mai „funcţionează“ după legile date de Creator, ci urmează mincinoasele obiceiuri ale patimii, ajunse o forţă greu de stăpânit. Dialogul din cadrul spovedaniei pregăteşte tămăduirea credinciosului de acele deprinderi pătimaşe. De aceea, duhovnicul ascultă mărturisirea, punând eventual întrebări lămuritoare, apoi rânduieşte, în numele lui Hristos, anumite recomandări constând în fapte sau atitudini contrare rătăcirilor ori căderilor spovedite, având tocmai menirea de a-l elibera pe cel rănit de ele, vindecându-l şi izbăvindu-l. Tocmai aceste sfaturi, „reţete“ duhovniceşti constituie canonul; el capătă mai degrabă un caracter terapeutic decât pedepsitor, reprezentând un mijloc de corectare, de îndreptare. În timpul spovedirii păcatelor, preotul se arată ca un părinte iubitor, răbdător, dar, în momentul când statorniceşte canonul, el devine judecător şi medic. El va estima modalităţile cele mai adecvate de tămăduire a fiilor săi duhovniceşti, incapabili să-şi prescrie singuri medicamentul salvator. Dumnezeieştii Părinţi clarifică însuşi statutul de judecător al duhovnicului: el nu proclamă sentinţe, nu critică, ci apreciază, cumpăneşte cu dragoste antidotul potrivit penitentului. Însă prescripţia duhovnicească nu se recomandă aleatoriu. De aceea, Sfinţii Părinţi au alcătuit canoane, prevederi utile ghidării preoţilor, pe care ei trebuie să le citească, să le ştie, cumpănind cu grijă ca hotărârile luate să nu fie utopice, dar nici prea facile, permiţând astfel coabitarea cu păcatul, cu boala. Părintele Dumitru Stăniloae face o precizare extrem de importantă în acest sens: „Duhovnicului i se cere să fie în stare, prin citiri de cărţi duhovniceşti, prin urmărirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţă, nu numai să dea cu o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci să le argumenteze în faţa penitentului, ca acesta să se lase convins să le urmeze“. Nici nu se putea altfel, căci nu stabilirea canonului îl scapă pe credincios de păcat, ci împlinirea lui. Sfântul Nicodim Aghioritul ne adevereşte că în îndeplinirea de către ucenic a epitimiei avem dovada cea mai puternică a faptului că acesta i-a înţeles rolul în învierea sa duhovnicească.

E drept că păcatele se iartă prin mărturisirea lor şi dezlegarea dată de Hristos prin mâna şi gura preotului. Totuşi sufletul rănit al celui ce primeşte milostivirea Domnului trebuie supus unei perioade de convalescenţă duhovnicească. Nu ajunge doar să-i arătăm preotului suferinţele noastre sufleteşti, ci se impune şi urmarea tratamentului adecvat spre a reuşi întremarea spirituală deplină. Însă, după mărturisirile dumnezeieştilor Părinţi, de foarte multe ori, însănătoşirea apare concomitent cu împlinirea canonului. Unii sunt tentaţi să-şi ascundă păcatele, gândindu-se la vorba din popor: „timpul le tămăduieşte pe toate“. Se pare că nu se întâmplă chiar aşa. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „timpul nu foloseşte la nimic. Noi nu întrebăm dacă rana a fost deseori pansată, ci dacă pansamentul l-a făcut bine pe penitent. Numai rănitul ne arată când este momentul potrivit să-l scoatem“. Aşadar, nici timpul, nici uitarea nu ne aduc pacea inimii, ci doar spovedania sinceră, însoţită de pocăinţă, urmată de canonul hotărnicit de duhovnic. Altfel spus, părerea de rău pentru cele ce am greşit alături de epitimia primită după mărturisire ne ţin legaţi de Biserică şi, implicit, de Împărăţia cerurilor.

Concluzionând, canonul dat la spovedanie este o făclie ce-l scoate pe om din întuneric la lumină, din boală către sănătate, din rătăcire pe calea cea dreaptă, reaşezându-l la locul lui, în Biserica lui Hristos, unde se va pregăti pentru părtăşia deplină cu iubirea Sfintei Treimi. Chiar atunci când ni se pare cam aspru, canonul rânduit de duhovnic trebuie să poarte pecetea iubirii, a milostivirii Părintelui Ceresc, căci dacă sufletul omului nu se simte înconjurat de iubire aici pe pământ, nu-şi poate întinde aripile, înălţându-se către Veşnicie.