De ce minţim?

Hulită de unii, negată de alţii, invocată în împrejurări dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenţă cotidiană. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, pentru a ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva sau a ne apăra de cineva, pentru a rezista presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim pentru ca să rezistăm. Îi minţim pe alţii şi ne minţim pe noi înşine. Ne autoiluzionăm că nu am greşit, că suntem buni, drepţi şi frumoşi, că suntem sau nu suntem în pericol, că iubim şi/sau nu suntem iubiţi îndeajuns. Minţim în mod conştient şi, câteodată, inconştient. Minţim candid, cu vădită seninătate şi inocenţă, minţim voit, cu sârg, cu neruşinare. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi. Minţim pe faţă sau minţim pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare, inventare, dar minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere. Minţim falsificând sau minţim... adeverind.

Întotdeauna, se găseşte un public avid de minciună

Minciuna are o coloratură instrumentală şi adaptativă. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului ce alimentează sensul vieţii şi apare ca un antidot la previziunile deprimante pe care omul, vrând-nevrând, le face. Supravieţuirea are nevoie şi de pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de „narcotice“ imaginative, de „linii de fugă“ utopice. Prin minciunile „vitale“ se neagă realitatea bolii sau a morţii, se cultivă sentimentele speranţei şi încrederii, se depăşesc piedicile implacabile care marchează fiinţa. Minciuna de acest fel pare a fi o formă ocolită de acceptare a vieţii aşa cum este, o „împăcare“ tergiversată cu propria condiţie, o luare în stăpânire mai sofisticată a propriei evoluţii şi deveniri, o faţă bizară a acceptării limitelor.

Merită minciuna să fie atât de hulită? Să reflectăm un pic, presupunând un cadru non-mincinos de mişcare a agentului pentru înfăptuirea dezideratelor sale. În acest caz, el va trebui să aştepte un context prielnic, ceea ce înseamnă timp, dar, mai ales, strategii mult mai costisitoare: ameninţare, furt, forţă etc. În comparaţie cu aceste mijloace, minciuna se prezintă în primul rând ca o acţiune non-agresivă, ca o economie de forţe în cursul unei lupte. Să reţinem deci că minciuna ar putea figura într-un viitor tratat al lucrului ...uşor făcut!

Să recunoaştem, apoi, că minciuna nu se află la îndemâna oricui. Ea presupune inteligenţă, uneori chiar geniu. Să evidenţiem coeziunea şi logica „de fier“ a articulaţiilor sale interne. Condiţia succesului unei minciuni este dată de consistenţa şi plauzibilitatea premiselor pe care se întemeiază. Nu în zadar se spune că o minciună bună trebuie să fie crezută şi de cel care o vehiculează.

Minciuna este reclamată şi de factorul civilizaţie. Societatea instituie o multitudine de norme care nu întotdeauna pot fi respectate în litera lor. Într-o societate puternic normată, este de aşteptat prezenţa unei rate destul de înalte a minţirii interpersonale, generalizate. Minciuna, ca „evaziune cvasilegalizată“, poate funcţiona ca „supapă de siguranţă“ în societăţile bazate pe anomie (vezi perioada comunistă). Generalizată la scara întregii comunităţi, ea poate „garanta“ o funcţionare acceptabilă în măsura în care actorii cei mai importanţi acceptă „regulile jocului“. Am putea avansa chiar ipoteza că o astfel de generalizare asigură o coeziune mai puternică respectivei societăţi, comparativ cu o altă societate în care se spune numai adevărul. De regulă, mai degrabă minciuna îi strânge laolaltă pe oameni, decât sinceritatea. Consensul taciturn al ipocriziei conduce la un tip aparte de solidaritate. Că o societate se poate clădi pe minciună, e lucru evident. Rămâne de vă-zut în ce măsură o atare societate (mai) este de dorit.

Ca fiinţe limitate, ne raliem cu greu adevărului. Când acesta nu ne convine, ne solidarizăm mai ales cu înşelăciunile şi iluziile. „Suntem oare pregătiţi să recunoaştem toate consecinţele adevărului?“ - se întreabă S. Kierkegaard, iar întrebarea lui stârneşte frisoane pe care, bineînţeles, nu le recunoaştem. Aceasta fiind situaţia, nu ne rămâne decât să ni se administreze adevărul în mod treptat, complementat cu o doză chibzuită de... minciună. Când nu accepţi (sau nu ţi se dă) totul, dintr-odată, vei păşi smerit pe urmele adevărului escortat de fantoşele minciunii.

Minciuna se repartizează, se distribuie, este polarizantă şi polarizează spaţiul social şi politic. Ea este practicată fie de putere, fie de cei ce stau să parvină la ea. Ca o minciună să existe cu adevărat, ea trebuie să se adreseze cuiva şi să fie crezută. Întotdeauna, se găseşte un public avid de minciună. Ca şi în pictură, se structurează un „trompe lâoeil“ social, un spaţiu simulat, regizând, astfel, gesturile şi acţiunile actorilor sociali, pentru atingerea unui scop pe o anumită cale. Spaţiul foarte intim creat este şi trebuie să fie apanajul celor puţini, al Conducătorului; păstrarea secretului acestui orizont ceţos generează şi sacralizează, într-un fel, puterea lor. Ca să devii puternic trebuie, mai întâi, să-ţi construieşti un perimetru în care să implantezi, fictiv, pretinse forţe. Puterea este cauţionată de o imagerie clădită inteligent. Ea este de multe ori o formă fără nici un conţinut. Poţi deveni puternic fără nici un merit. Dacă insul posedă cu adevărat unele trăsături de temut, acestea nu trebuie arătate în întregime (de altfel, nici nu este obligatoriu ca ele să existe!); vei pune un văl prin care ceilalţi ar putea „ghici“ de ce eşti în stare. Dacă tragi cortina definitiv, puterea ta (mai mult acordată de alţii) te-a părăsit. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realităţii, dar o şi preface. Acest perimetru este un spaţiu al tuturor posibilităţilor, iar realitatea nu devine decât un decalc minor, o „copie“. Realitatea nu mai contează, ci ceea ce credem noi că este dincolo de ea (ca, de pildă, „duşmanii poporului“, „conspiraţia internaţională“ etc.).

Şarlatanul cu carte

La limită, minciuna poate încapsula însuşi modul de a fi al persoanei. Se ajunge la ceea ce se poate numi „omul-minciună“. Acesta este omul inautentic, care acţionează şi trăieşte în falsitate, care se află într-un colaps relaţional faţă de sine şi faţă de alţii. Contrafacerea se extinde de la intimitatea prezenţei sale până la afirmarea pe scena comunitară, socială. Sminteala sa existenţială poate fi parţial inconştientă (sunt oameni structural incapabili de altitudine şi amplitudine spirituală) şi, în acest caz, este inofensiv, unele gesticulaţii putând trezi milă sau compasiune. Dar sunt dese situaţiile când falsitatea este căutată şi folosită în mod conştient (în cazul ipocritului, făţarnicului, vicleanului, perfidului etc.), situaţie ce trebuie demascată şi blamată. Omul „cu două feţe“ se întâlneşte mai ales printre cei „cu carte“, care au urmat un program parţial de instruire. Insul şarlatan este un om cultivat, chiar cizelat, care şi-a apropriat unele exigenţe presupuse de acest statut nobil. Emfaza şi pompa mistificatoare nu prea sunt apanajul analfabetului, al ignorantului, al „sălbatecului“. Aceştia nu par a deţine competenţa escamotării, a dublului limbaj, a nesincerităţii. Sunt direcţi şi „neciopliţi“. E nevoie de un dram de instrucţie, desigur fără adân-cime, care a încetat pe la ju-mătatea drumului. Dar insul visează la binefacerile… celeilalte jumătăţi!

Ca să conchidem, vom spune că minciuna privilegiază pe unii, dezavantajează pe alţii, direcţionând beneficiile în chip mai favorabil spre cei ce simulează. Ea nu este creatoare de valori; ea le distribuie altfel.