Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei De ce nu suntem ascultaţi?

De ce nu suntem ascultaţi?

Data: 11 August 2015

Rugăciunea nu e un lucru foarte uşor de realizat. Puteţi să-i întrebaţi despre asta pe profesioniştii rugăciunii, pe monahi. Dacă vor fi sinceri, vă vor spune că în permanenţă apare tentaţia de a face orice altceva decât să se roage.
De multe ori ni se întâmplă să nu ni se împlinească rugăciunile pe care le adresăm lui Dumnezeu. Da, atunci avem impresia că ne adresăm unui cer gol, şi asta fiindcă rugăciunea noastră este una copilărească şi lipsită de sens.
Îmi amintesc cazul unui bătrân care povestea cum, copil fiind, s-a rugat timp de multe luni să primească de la Dumnezeu uimitorul dar pe care-l avea unchiul său. Acesta, în fiecare seară îşi scotea placa dentară şi o punea într-un pahar cu apă. Mai târziu, copilul de odinioară a fost extrem de fericit că Dumnezeu nu i-a acordat acest dar.

Însă ce ne facem când ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima pentru ceva care, din toate punctele de vedere, pare demn de a fi ascultat? Şi nu ne lovim decât de tăcere. Tăcerea e mai greu de suportat decât refuzul. Atunci când Dumnezeu spune „nu”, aceasta este totuşi o reacţie, chiar dacă nu plăcută pentru noi. Dar când nu spui nimic, când taci, tăcerea semnifică o absenţă. De aici decurg două lucruri: fie începem să ne îndoim de Dumnezeu, fie de noi înşine. În primul caz, adică atunci când ne îndoim de El, de fapt nu ne îndoim de existenţa Lui, de puterea Lui, ci de ceva mult mai important, de dragostea şi grija Lui pentru noi.

Da. Noi ne rugăm pentru ceva esenţial, iar Dumnezeu nu pare nici măcar să ne ia în seamă: unde sunt dragostea şi compasiunea Lui?

În ceea ce priveşte cealaltă îndoială, de sine, noi ştim că dacă avem credinţă cât un bob de muştar, am putea muta munţii, după cuvântul lui Hristos, iar noi ştim că Hristos este Adevărul. Dar când vedem că aceştia, munţii, nu se urnesc, ne gândim: „Asta se întâmplă nu pentru credinţa mea contrafăcută?” Iată a doua ispită de care vorbeam.

Dar nu am atins încă miezul problemei. De ce şi când nu ne ascultă Dumnezeu? Dacă citim Evanghelia, vom vedea acolo că există o singură rugăciune care nu a primit răspuns. Este rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani. De ce nu Și-a ascultat Tatăl Fiul? Doar credinţa Lui era desăvârşită, nu cerea nimic păcătos, iar motivele s-ar putea înşira la nesfârşit. Răspunsul este acesta: Dumnezeu a găsit credinţa dumnezeiescului pătimitor suficient de puternică încât El să suporte tăcerea. Dumnezeu refuză să răspundă rugăciunilor noastre nu doar când acestea sunt fără valoare, ci şi când află în noi atâta măreţie, atâta adâncime şi putere a credinţei, încât se poate bizui pe noi că vom rămâne credincioşi chiar şi în cazul tăcerii Sale. (Preluare din vol. "Rugăciunea vie", Mitropolit Antonie de Suroj, Theosis, 2013)