De ce trimitem copiii la școală?

Scriu aceste rânduri după trei săptămâni de grevă generală a profesorilor, cu puține perspective ca acțiunea să se încheie înainte de a apărea articolul. Dar, și dacă s-ar termina, problemele rămân aceleași și poate că ar fi cazul ca sistemul de edu­cație să fie în sfârșit scos la lumină. Nu pompieristic, nu rezolvând parțial și punctual câteva revendicări, ci pe fond și pe termen lung.

Ce-a fost până acum nu trebuie să mai fie. Peste treizeci de miniștri în 33 de ani, socotindu-i și pe interimari, și pe cei care au ocupat portofoliul de mai multe ori. Numeroase și repede uitate „reforme” ale sistemului. Un pact pe educație semnat la Cotroceni în 2008 și pe care nu l-a respectat nimeni. O lege a edu­ca­­ției naționale, nr. 1/2011, prevăzând alocarea a 6% din produsul intern brut pentru finanțarea învă­ță­mân­tului; 12 ani mai târziu, procentul acordat este de 3,2%. Numeroase amendamente și modificări fie ale legii, fie - la fel de impor­­tant - ale metodologiei de aplicare a ei.

Nici elevii, nici părinții lor, nici profesorii, nici presa, nici societatea civilă n-au dormit și n-au ridicat din umeri: vreme de trei decenii, din toate aceste direcții au venit mii, poate zeci de mii de sesizări și semnale de alarmă privitoare la toate aspectele sistemului național de educație, probleme care sunt departe de-a se rezuma la retribuirea profesorilor, ci vizând de asemenea sub­fi­nanțarea generală a învăță­mân­tu­lui, starea clădirilor, dotările laboratoarelor, logistica, consumabilele, siguranța elevilor și a profesorilor, programele școlare, manualele, metodele de predare, rezultatele.

Multă lume s-a întrebat, de pildă, de ce actuala grevă s-a declanșat abia la sfârșitul anului, punând în pericol Evaluarea Națională de la sfârșitul gimnaziului, implicit admiterea la licee, și Bacalaureatul, implicit admiterea la facultăți, inclusiv cele din străinătate. De ce n-au protestat sindicatele încă de când au văzut că nu se respectă legea în ceea ce privește procentul alocării din PIB?

În realitate, atitudini în acest sens au existat tot timpul, dar fără nici un rezultat. Ce autoritate se tulbură din cauza pichetării ministerului, a unor declarații tranșante ori a unor note de protest?

Drept care am ajuns aici. E foarte rău că am ajuns aici, de data asta pentru toată lumea, nu doar pentru profesori. Dar, dacă tot am ajuns aici, poate ar fi cazul să răspundem toți - părinți, profesori, minister - la două întrebări fundamentale, doar aparent retorice: nu doar cum să facem, ci și de ce și pentru cine.

De ce trimitem copiii la școală și-i chinuim cu un program zilnic care uneori îl depășește pe cel al nostru (șase ore la școală, două ore pe drum, dus-întors, două ore teme, bașca meditații)?

Pentru că e obligatoriu, pentru că așa trebuie, pentru că așa s-a făcut întotdeauna și peste tot - sunt, toate, răspunsuri penibile, în spatele cărora ne-am tot ascuns, conform principiului minimei rezis­tențe.

Ca să învețe, da, dar de ce să în­vețe? Sigur avem răspunsuri clare și coerente la întrebarea asta, în condițiile în care unii propun eliminarea orelor de istorie, de sport sau chiar de literatură?

Și, doi, pentru cine e construit sistemul de educație? Nu cumva pentru elevi? Și, indirect, pentru noi toți, prin faptul că funcționarea societății depinde de ce vor ști și vor face mâine elevii de azi?

Sigur gândim toți așa? Sigur acționăm toți în beneficiul elevilor?