De la cine învățăm?

De la profesori!” este probabil primul răspuns, logic, care ne trece prin minte dacă ne punem - și nu strică să ne punem - această întrebare. Aproape în același timp, sau poate chiar mai degrabă, am putea spune, la fel de firesc, „De la părinți!”

Dar, dacă prin părinți este destul de limpede ce înțelegem - exceptând cazurile speciale: părinți adoptivi sau vitregi, pedagogi în casele de copii etc. - în schimb calitatea de profesor nu privește doar dascălii de la școală. 

În primul rând, lor li se adaugă profesorii de la meditații, realitate a zilelor noastre a cărei manifestare coboară tot mai mult, îngrijorător, pe scara vârstei elevilor: se dau și se iau azi meditații la matematică de prin clasa a treia! Urmează grădinițele? 

În al doilea rând, avem profesorii de la pregătirile care e normal să existe și în mediul particular, pentru că se fac prea puțin sau chiar deloc la școală: limbi străine, discipline sportive, ocupații vocaționale, precum cele din zona muzicii, artelor plastice, actoriei etc.

Nu în ultimul rând, avem de învățat de la profesorii spirituali, în rândul cărora duhovnicii noștri și preoții în general joacă un rol esențial. Ascultând predica unui părinte sau discursul unui intelectual de vârf, poți învăța cât dintr-o carte bună.

Să ne întoarcem acum la părinți. Sigur că învățăm enorm de la părinți, în cei acum șase ani de-acasă, dar învățăm și de la bunici, unchi, mătuși, frații mai mari și, în unele cazuri, chiar de la frații mai mici, dacă sunt foarte isteți.

Învățăm oare și de la unii vecini, prieteni, colegi de școală, ulterior colegi de serviciu, de la cunoștințe ocazionale? Cu siguranță că da, dacă suntem la rândul nostru destul de isteți ca să știm să luăm de la fiecare ce știe mai bine și ce are mai bun.

În fine, dacă vom adăuga la întrebarea „De la cine?” și „De unde?”, lista se va extinde în primul rând cu cărțile bune, că tot le-am pomenit deja, revistele și articolele de calitate, documentarele, filmele bune și, cu discernământul necesar, controversatul internet.

Modul acesta de a vedea lucrurile ne conduce firesc către alte două întrebări importante: ce trebuie să învățăm?, respectiv cât timp durează procesul acesta?

La prima întrebare răspunsul este: orice ne poate fi de folos, spiritual, intelectual sau practic, cu precizarea imediată că de foarte multe ori folosul e indirect și greu de identificat - dar există! Aparent, când alegi cariera de pictor, nu te ajută cu nimic faptul că ai învățat în școală șiruri de numere, bătăliile lui Ștefan cel Mare sau marile lanțuri muntoase ale Europei. Nu e așa! Chiar dacă le-ai uitat pe toate, ele s-au decantat subtil în mintea ta și au contribuit la cum și ce ai ajuns și joacă un rol în inspirația ta artistică.

Bine, și cât timp tot trebuie să învățăm câte ceva? Ajungem la un moment dat la o vârstă respectabilă, devenim noi înșine profesori pentru alții, la propriu sau la figurat - nu cumva am terminat de învățat?

Iată un răspuns indirect.

Pentru a învăța violoncelul, există un set de exerciții elementare, abc-ul instrumentului. Ajuns la senectute (a murit la 97 de ani), Pablo Casals, cel mai mare violoncelist din istorie, a mărturisit că le repetă în fiecare zi și, întrebat de ce, a răspuns: „Cred că am început să fac progrese”! 

De altfel, a scris ultima sa compoziție în 1971, la vârsta de 94 de ani, și a călătorit în Israel pentru a conduce Orchestra Simfonică din Ierusalim la vârsta de 96 de ani.