De la întruparea vocației de cuvântător al eterului la reflecțiile despre nobila îndeletnicire

Mircea Motrici (1953-2007) a fost fascinat încă din copilăria petrecută în Udeștii care i-au dăruit culturii române pe Haralamb Mihăiescu, Eusebiu Camilar, Constantin Călin, Constantin Ștefuriuc, de cuvântul zburător prin eter. Elev în clasele primare în satul natal, asculta uimit și captivat radioul la difuzorul care îl aducea în multe din casele de la țară și oraș ale României, comunizate silnic de după ultimul război. Aparatele de radio erau pu­ține la acea vreme și radioficarea, crea­tă în primul rând din rațiuni pro­pagandistice de noul regim, făcea posibil accesul la acest râvnit mod de comunicare. Politicalele timpului treceau pe lângă urechile ascultătorilor, care se bucurau să asculte cântecele lor îndrăgite, să afle din gura „Profetului” Topor mersul vremii, iar copiii se lăsau purtați în închipuire de vocea Silviei Chicoș, de glasurile altor „vrăjitori” ai celebrelor emisiuni ale acelor ani destinate vârstei ingenuității. Copilandrul Mircea era numai urechi la aceste transmisii. Nu se așeza în genunchi ca la biserică, dar se lăsa cuprins de aceeași evlavie. Îi vedea cu ochii min­ții pe cei care îi grăiau, fermecân­du-l. Tare ar fi vrut ca ei să coboare din cutia miraculoasă și să-i cunoască. Cum nu era cu putință, a intrat ca într-un joc cu umbra și la îndemnul unei colege de clasă a scris o scrisoare emisiunii cu pricina. Peste un timp i s-a rostit numele la radio, ceea ce nu numai că l-a făcut nespus de fericit, dar a fost și punctul de plecare al unei pasiuni ce l-a stăpânit și înnobilat o viață, până când a închis ochii înainte de vreme, în 2007, la doar 54 de ani și câteva luni.

Izbutise să aibă un nume în breas­la cuvântătorilor din împărăția eterului, una ce și-a păstrat aura de legendă dobândită la începuturile veacului al XX-lea, deși alte ispite media au apărut, năimind cu atracțiile lor magnetice publicul, fără însă a reuși să rupă din sufletele oamenilor mirajul celei dintâi minuni, vorbirea din cutia mitică a aparatului de radio. Din anii copilăriei, Mircea Motrici a năzuit să intre în acest club select al vorbitorilor din necuprinsul eterului. S-a întâmplat târziu, în 1991, aproape de vârsta de 40 de ani. Atunci a devenit corespondentul pentru județul Suceava al Radioului București, succedându-i fostului meu coleg din rețeaua de cores­pondenți ai Radiodifuziunii Române din perioada 1968-1973, confratele într-ale scrisului, poetul George Damian. S-a petrecut târziu această accedere în rândurile radiofoniștilor, pentru că drumurile pe care a umblat până atunci Mircea Motrici au fost întortocheate și l-au abătut pe căi lăturalnice plinirii vocației primordiale, de om de radio. Și-a câș­tigat pâinea tot ca slujitor al văzduhului, dar nu al eterului radiofonic, ci s-a aflat decenii în șir în slujba zborului păsărilor de metal care brăzdează cerul, al avioanelor, ca tehnician la Aeroportul Salcea, Suceava. Și-a îndeplinit cum se cuvine datoria, dar n-a încetat o clipă să spere că într-o zi va fi ceea ce-și do­rise din copilărie. Pasiunea i-a dat ener­gia ca, odată cu onorarea exi­gen­țelor slujbei, să se dedice și cuvântului, prin care simțea nevoia să se exprime. A bătut la început la por­țile ziarului din Suceava „Zori noi” și a început să publice frecvent, depășindu-și statutul de corespondent voluntar și prevestind prin articolele sale pe jurnalistul de peste ani. În perioada respectivă, în calitatea mea de redactor-șef adjunct al Radioului Iași din 1973, l-am remarcat colaborând la emisiunile de tineret ale admirabilului meu coleg Iancu Șerban, care îl descoperise în paginile „Scânteii Tineretului”. L-am poftit să fie prezent și în cadrele altor emisiuni, în special la cele informative. A fost o conlucrare fructu­oasă, cu profit pentru ambele părți. Voia din toată ființa să îmbrățișeze jurnalismul și țintea să se școlească la singura facultate de profil din acea epocă, cea de la Academia „Ște­fan Gheorghiu”, dar n-a fost chip. În selectarea și admiterea candi­da­ților prevala dosarul de cadre. Al lui nu se încadra în criteriile de partid.

Și-a putut rostui chemarea abia după „schimbarea la față” a României din 1989. Bătuse și pentru dânsul ornicul croirii unui nou destin. Și-a luat, cum se spune, soarta în propriile mâini. A înființat în 1990, cu câțiva colegi, o gazetă consacrată tinerilor, iar apoi a pus bazele unui Birou de presă și publicitate pe lângă BTT Suceava și a editat primul ziar de turism din Moldova, „Dulce Bucovină”. Șansa de a-și vedea visul cu ochii i-a surâs în 1991, când s-a vacantat postul de corespondent al Radioului București pentru județul Suceava prin pensionarea lui George Damian. S-a înscris la concurs și a câștigat postul. Ucenicia sa la Radio Iași cântărise decisiv în această reușită. S-a integrat într-o rețea ce acoperea întreaga țară, cu înaintași iluștri. Destul de repede a ajuns o voce a Radioului București, un nume făurit prin har, pasiune și devoțiune într-o profesie ce nu era a orarelor fixe de 8 ore, ci a prezenței la datorie clipă de clipă. Asumându-și acest mod de lucru, Mircea Motrici descoperea argonautic informația și avea flerul de a sesiza esențialul demn de interes, prezentându-l în veșmânt gazetăresc atractiv. S-a afirmat ca un cronicar sagace al realității policrome a Sucevei. Tolba lui se umplea zi de zi de informații semnificative, prezentate într-o gamă largă de genuri, de la lapidaritatea cu reliefuri a știrii la fresca reportajului, specie pentru care vădea înclinații de reporter poematic. De la reportajul radiofonic, Mircea Motrici a pășit natural la cel literar, ce constituie substanța unor cărți ce i-au deschis porțile Uniunii Scriitorilor, cum ne demonstrează elocvent acest fragment dintr-un reportaj radiofonic, „Urcuș spre Dragomirna”, trecut apoi în cartea „Bucovina, icoană spre cer”: Pe alee plutește parfumul copt al florilor de măr din livada mănăstirii, iar pașii alunecă în odihna amurgului.

Ziduri cu răcoare... Ziduri ce se macină... Trepte spre înalt... Șovăirea privirilor... Stare îmbrățișată de măreție sfântă...

Maica Meletina, stareța, cu rânduiala obștii...

Maica Efrema străjuiește cu gândurile tăcerea ceremonioasă din cimitirul ocrotit de zece brazi falnici...

Maica Heruvima, în căutarea li­niș­tii...

Doar lacul din preajmă stă ne­miș­cat pentru ca imaginile să se așeze în voie una câte una, în oglinda apei, pentru a străluci în frumusețea lăuntrică.

Mircea Motrici s-a dăruit nobilei profesii animat de un crez, acela de a face azi un lucru mai bine ca ieri. Se adăuga dorința de a învăța, de a ucenici cu smerenie, care l-a îndreptat la o vârstă ce nu mai era nici pe de­parte a școlarității, spre amfiteatrele și sălile de seminar ale Facul­tății de Jurnalism și Științele Comu­ni­cării a Institutului de Studii Euro­pene „Ștefan Lupașcu” din Iași, unde l-am avut student, un student bătrân cu entuziasm tineresc. A străbătut cu seriozitate cei patru ani de studii și și-a finalizat parcursul universitar cu o lucrare de licență, ce se inspira din implicarea sa pe fronturile presei. Teza intitulată „Portretul-robot al corespondentului local de radio” a fost susținută cu succes la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, unde au dat examenul de stat absol­venții promoției 2002 a facultății ieșene încă neacreditate. În cele peste o sută de pagini ale lucrării, Mircea Motrici împletește reflecțiile proprii asupra a ceea ce ar trebui să fie corespondentul local de radio, așa cum i s-au decantat în peste un deceniu în exercitarea acestei funcții, cu principiile teoriei presei, însușite din cercetarea unei întinse bibliografii de specialitate. Paradoxal, Mircea Motrici nu conturează în cuprinsul tezei sale „portretul-robot” al corespondentului local, ci ne propune un profil de fel robotizat al acestuia, unul ce iese din canon, adică după chipul și asemănarea autorului, un liric, un reporter sentimental, care știa să-și controleze pornirile și să se încadreze în cerințele postului. Relata scurt când era cazul, nu uita niciodată de respectarea codului deontologic și nici de misiunea sacră de a fi la dispoziția ascultătorilor și a redacției, socotindu-se o parte a unui întreg. Iubea meseria și insti­tuția și le prețuia pe amândouă. E grăitoare în acest sens una din multele mărturii din lucrarea de licență, în care dezvăluie drumul său spre tribuna cuvântătorului eterului:

„... nu puteam să ajung la radio, pe calea undelor, dacă nu-mi luam aripi din aviație”.

Doamna Rozalia Motrici, „paznicul de far” al memoriei lui Mircea Motrici, s-a gândit să publice această meritorie cercetare din aria teoriei și practicii presei, cu o pregnantă coloratură personală, având credința că apariția ar întregi imaginea soțu­lui ei, revelându-i și latura de gânditor într-ale presei, cea a unui respectat practician al acesteia. Așa s-a născut cartea ce poartă titlul lucrării de licență, ce este tocmai pata de culoare, cu expresia sa, trasă pe portretul jurnalistului de radio și al mânuitorului de condei. Cât a existat, Mircea Motrici și-a cultivat vocația și a avut grijă ca nu cumva să se stin­gă flăcăruia chiar atunci când abia pâlpâia. A fost peste măsură de fericit să vadă cum crește flacăra în momentul alinierii astrelor. Doam­na Rozalia Motrici veghează să nu se stingă lumina acum, când soțul ei e în Împărăția eterului. De la transformarea casei natale din Udești a lui Mircea Motrici în spațiu memorial, la publicarea postumă a moștenirii sale, se alcătuiește un binevenit „cântec al amintirii”.