De la societatea civică la o „religie civică“?

În toată lumea democratică e nevoie de o societate civică, atentă la toate demersurile şi mişcările cetăţii. Ea este cea care simte cel mai bine pulsul viitorului spre care se îndreaptă sau e îndreptată societatea. Prin mimetism sau nu, indiferent din care parte, s-a produs acest transfer, aşa încât, astăzi, dincolo de societatea civică, se poate vorbi de „religia civică“, de o „religie“ fără a fi patronată de un întemeietor, dar care îşi face simţită prezenţa în societate. Între altele, ea se constituie, aşa cum afirmă Mircea Eliade, într-un „sacru camuflat“, respectiv într-un „cult“ al drapelelor, sărbători publice, „ritualuri“ legate de anumite perioade ale vieţii, sărbători politice etc.

Încărcătura creştină este înlocuită de elementele „religiei civice“

În societatea contemporană, cel puţin în Occident, „religia istorică“ şi „religia civică“ s-au separat complet. Ele nu mai au nici o legătură cu religia de stat din vremea faraonilor Egiptului, cu aceea a monarhiilor din ţările creştine sau cu specificul budisto-tibetan de câteva milenii. De câteva decenii asistăm la un proces profund de secularizare. Pentru foarte mulţi europeni, sărbătorile creştine nu reprezintă altceva decât un prilej de relaxare, în cadrul unor excursii cât mai exotice. Vinerea Patimilor, Rusaliile sau Paştile, dincolo de o simplă coloratură turistică şi oferta industriei de ciocolată, aproape că au dispărut din conştiinţa publică. Iar Crăciunul, sărbătoarea Naşterii Domnului, începe, din păcate, în fiecare familie, să semene tot mai mult cu oricare sărbătoare obişnuită a zilei de naştere a unui membru anume al familiei. În aproape toate familiile, Crăciunul se rezumă, în principal, nu la pregătirea spirituală pentru momentul Întrupării şi Naşterii Fiului lui Dumnezeu, cât mai ales la costisitoarele cumpărături, decorarea bradului şi masa îmbelşugată. Ca şi cu prilejul altor sărbători, toată încărcătura creştină este înlocuită de elemente care ţin, mai degrabă, de o aşa-numită „religie civică“, corespondent al unei societăţi civice în plină expansiune.

Reputatul analist german al fenomenului neoreligios, Fr.-W. Haack, ne oferă un exemplu foarte concludent în acest sens, legat de slujba din Vinerea Patimilor din anul 1990, care a avut loc într-o biserică dintr-un cartier foarte populat din München (vezi Europas neue Religion, Zürich, 1991, p. 186). Cu acest prilej, cei aproximativ 50 de „participanţi“ asistă, mai degrabă, la un fel de „recepţie“ festivă decât la o slujbă religioasă. De pildă, se renunţă la trasul clopotelor şi la sunetul de orgă; partea principală a momentului din această zi a Săptămânii Patimilor o reprezintă improvizaţia şi improvizarea muzicală făcută de un cor şi soliştii săi. Locul predicii este preluat de o poezie a unei „sore“ din Brazilia, citită de către preot. Liturghia şi Euharistia sunt înlocuite cu improvizaţii adaptate poeziei şi „teologiei eliberării“, regizate într-o manieră proprie de către preotul slujitor. În consecinţă, pe parcursul „reprezentaţiei“, câteva zeci dintre cei 50 de participanţi pleacă.

În „noua religie“, păcatul, vina şi iertarea nu mai au nici o semnificaţie

Desigur, mesajul acestor „animatori spirituali“, cum îi numeşte Fr.-W. Haack, nu trebuie nici pe departe subapreciat sau ignorat, la fel ca şi consecinţele lui. Ei nu fac altceva decât să încerce să transmită ceea ce multă „lume de azi cere“ (ibidem, p. 187). Sunt, în fapt, „ideologi ai binelui“; sunt împotriva a tot ceea ce este rău, împotriva opresiunii, suferinţei, războiului, fiind susţinătorii convinşi a tot ceea ce înseamnă sănătate, pace, fericire, bucurie şi dreptate. Religia lor vrea să însemne, în cele din urmă, „Binele, Frumosul şi Adevărul“ (ibidem).

Cu toate acestea, aşa-numita „religie civică“ nu va fi niciodată o religie care aduce mântuirea pentru că, în fiinţa ei, e orientată spre festivism. Pe de altă parte, nu poate fi nici o „religie a viitorului“, ci se vrea, cel mult, o călăuză, o călăuză care va pregăti terenul, sau chiar l-a pregătit, pentru aceasta.

Aşa că n-ar trebui să ne surprindă, subliniază acelaşi Haack, dacă această nouă religie, care se profilează pe fondul „religiei civice“ postmoderniste, se va constitui cumva într-un cumul de diferite surogate religioase. În acest nou context, ar fi de preferat o papesă în locul unui papă, care reprezintă un simbol al dominaţiei patriarhale în Biserică. Şi tot la fel, de preferat ar fi ca aceasta să fie de culoare, pentru a se scoate tot mai mult în evidenţă că vremurile triste de opresiune şi sclavie au fost depăşite (ibidem, p. 188).

În „noua religie“, păcatul, vina şi iertarea nu mai au nici o semnificaţie. Totdeauna se vorbeşte, mai degrabă, de greşeli care nu au „nici o nevoie“ de iertare. Prin urmare, e vorba de o nouă religie, susţin adepţii postmodernismului, care o va înlocui pe cea veche. Unii analişti o numesc „hinduismul apusean“ sau „cibernetic“. Încă de la începutul istoriei umanităţii s-au profilat două mari scopuri în viaţa religioasă a omului, indiferent de locul sau timpul în care acesta a trăit: înnobilarea şi îndumnezeirea omului sau, dimpotrivă, reducerea lui la statutul de „serv“, „rob“ al lui Dumnezeu. Probabil că Urul Chaldeii e unul dintre cele mai bune exemple: oamenii de acolo năzuiau după îndumnezeire; o demonstrează simbolistica biblică a turnului din Babel. Patriarhul Avraam însă, la rândul său, a părăsit Urul Chaldeii nu pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu, ci pentru a-I sluji Acestuia.

De altfel, din nefericire, „noua religie a Europei“, aşa-zisa „religie civică“, nu se vrea altceva decât o „îndumnezeire“ a omului în afara lui Dumnezeu, fără Dumnezeu. E vorba de o „religie“ pur subiectivă, de o falsă religie, în afara Bisericii şi a „timpului Bisericii“.