De la vameșul cel smerit la fiul cel rătăcit

Debutul perioadei Triodului ne reașază în starea de trezvie duhovnicească în vederea începerii Postului Mare cu bună rânduială pentru ca lupta împotriva păcatelor să ne fie una cu izbândă. Ca în fiecare an, Sfânta Biserică ne îndeamnă să cugetăm la faptul că nu putem dezlănțui asaltul duhovnicesc împotriva scăderilor ființei noastre în orice mod. După cum ostașii sunt instruiți înainte de a fi trimiși în teatrul de luptă pe front, așa și noi, în cele trei săptămâni, dinaintea debutului Postului Păresimilor, suntem chemați să ne luminăm și să cultivăm virtuți capitale ce ne vor servi ca arme imbatabile în confruntarea ce ne stă în față. Învățăturile dăruite de Biserică din această perioadă reprezintă strigătul de durere al „maicii spirituale a neamului nostru”, pentru cei slăbănogiți de păcat, dorindu-le grabnică însănătoșire, înzdrăvenire sufletească.

Triodul a debutat cu Duminica Vameșului și a Fariseului, în care am primit ca platoșă nebiruită și medicament mântuitor rugăciunea stăruitoare și smerită. Odată cu aceasta am fost îndemnați să ne ferim cu multă stăruință de mândria fariseului, care i-a atras osânda lui Dumnezeu deși, aparent, părea un împlinitor al legii. Am învățat, așadar, că nu respectarea formală a poruncilor lui Dumnezeu ne face plăcuți înaintea Lui, ci osârdnica lucrare trebuie să se răsfrângă în interiorul nostru, topindu-ne mândria, orgoliul, pofta de slavă deșartă. Deci, să fim legiști ca fariseul, dar împlinirea poruncilor să nu se rezume la un act exterior, ci să ajungă până în cele mai adânci tainițe ale sufletelor noastre, preschimbându-le. Numai așa ne vom recu­noaște micimea, precum vameșul din cunoscuta pericopă evanghelică, strigând împreună cu el către Cerescul Părinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Dacă de la fariseu am învățat să fim împlinitori ai poruncilor dum­nezeiești, de la vameș deprindem ce-i smerita rugăciune, însoțită de pocăință. Înțelegem astfel că „vorbirea cu Dumnezeu” nu trebuie să se transforme într-o etalare obsesivă a virtuților ori a faptelor noastre bune, chiar de ar fi multe, căci niciodată nu am putea spune că ne-am rugat suficient, ne-am căit destul, ne-am plâns greșelile din cale-afară.

Cât privește pocăința, s-o căutăm pe cea reală și profundă. Cântările Patruzecimii surprind cel mai bine duhovniceasca lucrare, care nu se rezumă doar la aspectul declarativ: „Iată, mai înainte s-a deschis ușa pocăinței, veniți, dar, iubitorilor de Dumnezeu, să ne sârguim să intrăm prin ea, mai înainte până ce nu o va închide pe ea Hristos nouă, ca unor nevrednici” (stihiră din Triod). Tot din slujbele Triodului descoperim și fundamentul pentru care metanoia sau pocăința constituie inima spiritualității lui, fiindcă ea este împărăteasa ­virtuților: „Să ne curățim mai înainte pe noi, fraților, cu împărăteasa virtuților, că, iată, a venit aducându-ne nouă bogăție nepieritoare”. Această cântare din Postul Mare ne amintește de ceea ce spunea Sfântul Isaac Sirul: „Fără pocăință, nici o altă faptă nu poate fi săvârșită”. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog glăsuiește: „Pocăința este indispensabilă mântuirii, fiindcă naște toate celelalte virtuți și chiar împărțirea averilor nu ne este de ajuns spre curățirea sufletului, dacă nu vom plânge și nu ne vom tângui din suflet”. Din spusele Sfinților Părinți deducem că adevăratul criteriu sau condiția esențială a mântuirii este, deci, pocăința. Teognost, redutabilul teolog din Constantinopol, afirma în acest sens că nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică și schimbătoare, slăbită de păcatul strămoșesc și de păcatele personale. Dar cu certitudine vom da socoteală pentru faptul că, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere și vreme de pocăință.

Tot pocăința a stat la temelia revenirii în casa Tatălui a feciorului cheltuitor și neascultător, de care ne va aminti Evanghelia a doua a Triodului, a întoarcerii Fiului risipitor, care ne va pune la îndemână o a doua armă duhovnicească prin care să secerăm din rădăcină neghinele din sufletul nostru. Emoționanta poveste a fiului nechibzuit ne relevă unica modalitate de însănătoșire din boala pricinuită de păcat: pocăința. Ortodoxia nu cunoaște o altă posibilitate de vindecare a rănilor săpate adânc în noi în timpul rătăcirilor pe pierzătoarele cărări ale păcatului. Doar prin pocăință, prin mărturisirea sinceră la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei ni se deschide drumul spre leacul ce oferă nemurire, Sfânta Împărtășanie. De ce este atât de importantă parabola „fiului risipitor”? Întrucât ne dezvăluie bunătatea lui Dumnezeu arătată fiului rătăcit, dar și nouă, tuturor, de ne vom asemăna cu el - nu în degradare spirituală, ci în pocăință și întoarcere sinceră, căci în el ne regăsim cu toții. În rătăcirea lui ne revedem propriile scăderi, iar în întoarcerea sa o întrezărim pe-a noastră, nădăjduind în iertare.

Încredințați că, de vom urma aceeași cale îna­poi către casă, la capătul drumului ne va aștepta Preamilostivul Părinte, care ne va cuprinde în iubitoarele Sale brațe cu dor neostoit. Nu ne rămâne decât să ne dorim a ne veni în fire ca înstrăinatul din Evanghelie. Să evaluăm cu sinceritate starea în care ne aflăm, căci nu poate fi vorba de îndreptare, dacă nu ne recunoaștem micimea, scăderile. Iar dacă vreunul dintre noi nu reușește să conștientizeze cât de importantă este revenirea la Tatăl, să-L roage, zicându-I: „Doamne, ajută-mă să mă întorc și eu, Doamne, ajută-mă să Te pot bucura și eu cu revenirea mea”.