De neamul Vasiliilor

Iată că frumoasele şi mult aşteptatele sărbători de iarnă bat la uşă, împingându-l pe tot creştinul să devină mai bun, mai cald, mai generos. Lucru firesc, aşa cum ne-am învăţat din moşi-strămoşi. Uneori, însă, vremurile vitrege au umbrit bucuria, aşa cum putem vedea din relatările învăţătorului şi folcloristului Al. Vasiliu-Tătăruşi (1876-1945), plecat în bejenie în primăvara lui 1944 (luăm ca bază textul din „Lunga şi amara pribegie - jurnalul unui dezrădăcinat“, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Dumitru Vacariu şi Lucian Vasiliu, Ed. Timpul, Iaşi, 2001):

„În după amiaza zilei de luni, 3 aprilie 1944, s-a mântuit lunga noastră călătorie cu opt nopţi nedormite, cu două zile de frământare în Paşcani, cu cinci zile de şedere par în picioare, în vânt, în fumul maşinii de tren, ori pe scaun în chip silit.

Dacă se va milostivi Dumnezeu şi mă voi întoarce acasă, tot în ţara noastră românească, voi povesti tot restul vieţii mele suferinţele până ce m-am văzut aşezat în Drăghici. Mi s-a părut o minune faptul când luni sara m-am dezbrăcat şi m-am culcat în pat după o osteneală şi nehodină care credeam că nu se vor mai sfârşi. (...)

Sâmbătă, 8 aprilie, m-am dus la biserica satului, unde este slujitor preotul Alexandru Vişoiu. S-a făcut slujba parastaselor. N-am văzut colăcei - parastase - ca prin părţile noastre, ci pâni întregi, negre sau albe, şi colive de grâu. La sfârşit a fost masă mare dinaintea bisericii, la care au luat parte preotul respectiv, cântăreţii, doi preoţi refugiaţi de prin părţile noastre şi mult popor. N-au lipsit voia bună şi inima bună. Preoţii şi cântăreţii ş-au arătat oarecare mirare că ştiu puţină rânduială la slujba bisericească. Am fost şi duminică la biserică. Nu s-au dat oamenilor crengi de lozie - mâţişoare -, ci crengi de răchită. Am băgat samă de un lucru nu tare de laudă: vorbesc în biserică, tărişor, şi femeile şi bărbaţii şi băieţii. Preotul nu le zice nimica.

A intrat mare spaimă în locuitori de când, marţi după amiază, 4 aprilie, anglo-americanii au bombardat Bucureştii, iar a doua zi, miercuri, 5 aprilie, au bombardat Ploieştii“.

„(Scrisoarea) Se vede că n-a putut ajunge în scumpa noastră Moldovă şi în scumpul nostru sat, Tătăruşi, din pricina rânduielilor care au despărţit în multe locuri părinţi de copii, copii de părinţi şi rudenii apropiate de rudenii apropiate, cum îi socoteala cu noi. Vor fi fost - poate - şi vor fi fiind şi de aceia cărora să le vie la îndemână vremea de azi, dar cei care au trăit aproape o întreagă viaţă cu altă rânduială, nu ştiu decât să se plângă şi să ofteze. Singura noastră nădejde de îndreptare a vremii este tot puterea lui Dumnezeu. (...)

Până astăzi mă aflu binişor cu starea sănătăţii, dar traiul printre străini şi lipsurile de multe feluri îmi pun crucile. Am găsit aici şi suflete bune şi crezătoare, dar lipseşte îndămâna şi belşugul din casa noastră şi de prin părţile noastre. Toată primăvara şi toată vara a fost scumpete mare şi aici şi în oraşul Câmpulung, dar de la sfârşitul verii încoace pe zi ce trece scumpetea creşte, lucrurile încep a se găti, iar pensia şi economiile se duc de parcă le-ar sufla vântul. (...)

Negură deasă şi grea s-a lăsat peste pământul ţării noastre. Temeinică şi curată rugăciune cătră Cel de totdeauna, în vremuri grele, a mântuit neamul românesc, să facă a răsări în ţara noastră soarele dreptăţii, care să rădice şi să împrăştie negura“.

„Miercuri, 6 decemvrie 1944. Sfântul Ierarh Neculai. Astăzi a fost hramul bisericii din Drăghici. Mă aşteptam să văd aceeaşi mulţime de oameni ca prin satul nostru şi ca prin satele scumpei noastre Moldove. Oameni bătrâni n-am văzut. Câţiva de vârstă mijlocie, câţiva tineri, restul femei în vârstă, fete, neveste şi copii de şcoală, obraznici şi neastâmpăraţi. Panachizi, pomene ca la noi, slujbă ca la noi te-o ferit sfântul... Primarul, la sfârşitul slujbei, a spus că va face recensământul vacilor cu lapte pentru untul trebuitor - 0,500 kg unt pe lună - de dat ruşilor, după învoiala de armistiţiu“.