Decenţa vieţii creştine

Cerşitul este o formă indecentă de trăire a propriei sărăcii, la fel de gravă ca şi aroganţa cu care cei puternici îşi trăiesc propria bogăţie, aşa cum este şi cazul bogatului căruia i-a rodit ţarina, din pilda relatată în Evanghelia după Luca, cap. 12, ver. 16-21! Biserica nu încurajează cerşetoria, oricât de elegant ar fi cosmetizată forma ei de practicare, aşa cum de altfel nu este de acord nici cu bogăţia nedreaptă. Ambele sunt forme de apărare de sine prin care sufletul omului se eschivează de responsabilitatea unei vieţi demne şi decente. Ce au în comun cerşetoria şi bogăţia nedreaptă? Ele reprezintă două extreme care se determină reciproc: din cauza bogăţiei nedrepte oamenii sunt împinşi să cerşească, iar prin cerşetorie sau de frica ei oamenii ajung să se îmbogăţească pe nedrept. Dacă ne-am gândi că în spatele fiecărui cerşetor se află oameni, instituţii sau ţări îmbogăţite în mod nemeritat, oare câţi dintre cei care ne declarăm creştini nu am avea serioase motive să ne facem aspre procese de conştiinţă? Este nevoie doar de o simplă privire în jurul nostru şi putem observa cu uşurinţă dimensiunile uriaşe ale acestui flagel, care ne aduce serioase probleme nu numai în plan intern, ci şi internaţional.

Între indecenţa actului de a cerşi şi cea a actului de a te îmbogăţi hoţeşte nu este prea mare diferenţă! Însă, după cum precizează Sf. Ioan Gură de Aur, cei care au căzut victime acestui flagel social merită pe deplin să fie compătimiţi tocmai pentru umilinţa la care se expun! În această situaţie ingrată ajung de regulă oamenii egoişti care îşi privesc semenii şi apropiaţii lor ca pe nişte simple anexe ale propriei lor vieţi de care se folosesc pentru a atinge "mai binele". Dar, cum de cele mai multe ori "mai binele este duşmanul binelui", după cum afirmă Voltaire, observăm cum egoismul îi transformă şi pe unii, şi pe alţii în nişte biete cozi de topor ale diavolului. De regulă, egoiştii, prevalându-se de faptul că acţionează în numele "mai binelui", supraapreciază importanţa sau valoarea propriei vieţi, în timp ce o diminuează fără milă pe cea a semenilor lor. Aşa se face că indecenţa acestui "mai bine" îi face să devină de cele mai multe ori pe unii dintre semenii noştri mai săraci cei mai agresivi sau mai nemiloşi cerşetori.

De altfel, acest fenomen ne îndreptăţeşte să atragem atenţia asupra formalismului unor tipuri de angajament social al Bisericii care periclitează viaţa duhovnicească a propriilor credincioşi. Este bine cunoscut faptul că valoarea vieţii unui om este direct proporţională cu cea a propriului său suflet, iar nu cu cea a hainelor pe care le afişează, inclusiv atunci când acestea sunt mai mult decât modeste. Zadarnic îi imităm formal pe sfinţi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, vorba sau gesturile, în timp ce sufletul nostru - făcând un petic de sac mai valoros decât o cruce de aur - este mai negru decât al celui mai crud criminal! Un păcat justificat printr-un alt păcat nu ne face mai buni! Un astfel de accesoriu superfluu riscă să devină îmbrăcămintea cenuşie atunci când este purtată cu obstinaţie doar pentru a arăta cât de credincioşi şi de umili sunt unii dintre noi.

Chiar dacă numai Dumnezeu poate să cunoască adevărata valoare a sufletului şi, implicit, a vieţii, de ce să nu recunoaştem că există tendinţa diavolească şi smintitoare a omului care se conduce după regulile economiei de consum - fie el bogat, fie sărac, fie creştin, fie necreştin - de a-şi constrânge semenii? Sper că economia contemporană "de piaţă" şi "de consum", axată pe cerere şi ofertă, să reuşească până la urmă să ofere lumii mult mai mult decât cele două alternative: bogăţia nedreaptă şi cerşetoria! Sărăcit material şi spiritual, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la demnitatea umană şi la respectul faţă de sine însuşi. Atunci când dorinţa omului de proprietate nu se limitează doar la lucruri, ci se exercită prin intimidare sau constrângere asupra altor persoane, sunt create premisele care facilitează instaurarea unor forme similare de constrângere a drepturilor şi libertăţilor umane similare celor din societăţile sclavagiste. Cauza acestei forme de sclavie contemporană o constituie posesivitatea acelor oameni care - asemenea uliilor ce atacă şi dezosează carcasele animalelor muribunde - abuzează de propria putere pentru a-i exploata pe cei mai slabi dintre semenii lor.