Declaraţie de iubire pentru Iaşi

Fănuş era nu doar când scria un gheizer de cuvinte. Parcă se scăldase „În văpaia lunii”. În clipa în care se apuca să vorbească cu un fel de bolboroseală de clocot, aveai senzația că dă la iveală cuvinte până la dânsul nerostite. Erau cele mai multe știute şi chiar răsştiute, dar scriitorul le combina cu o magie care le transforma în bijuterii de limbă, cel mai adesea „afurisit” de frumoase şi expresive. Era om de condei şi fabulos „genitor” de limbă literară din tălpi până-n creştet. Talentul respira la Fănuş prin toţi porii aşa cum fumegă bălţile Brăilei natale în dimineţile de primăvară la ceasul mijirii soarelui. Îi plăcea la nebunie să trăiască mistuitor viaţa şi vibra tot timpul ca o coardă întinsă de la o vioară Stradivarius. Era masiv, un urs care se învârtea greu, dar sălăşluia în sufletul lui o bunătate şi o puritate de copil, parcă anume tocmită să i se potrivească şi să se întemeieze dezmierdatul prenume de Fănuş, altfel în contradicţie cu statura sa de Sfarmă Piatră.

Mi s-a revelat această latură poate mai tainică, oricum necitibilă la prima vedere, mai cu seamă în întâlnirile noastre ieşene. Au fost patru la număr. Eu, preţuitor de meşter de cuvinte, îl citeam cu nesaţ încă din anii de facultate. Cărţile lui de proză scurtă, „Ningea în Bărăgan”, „Somnul de amiază”, „Dincolo de nisipuri”, „Cantonul părăsit” şi mai târziu romanul „Îngerul a strigat”, mi-au fost şi îmi sunt la inimă. Era altfel decât Sadoveanu, de a cărui minunăţie de scris mă îmbibasem încă din Fălticenii mei, dar se înrudea cu acesta prin forţa de seducţie a lexicului cu arome bătrâne, însă defel anacronic, ci cu reflexe contemporane uimitoare. Amândoi aceşti magi ai scrisului torceau caierul lânei de aur a poveştii şi povestirii fără de moarte. Unii dintre criticii literari îl limitau la dimensiunea de ţesător neîntrecut de vorbe de mătase, ignorând instinctul tulburător al misteriosului, la care face referire Eugen Simion, şi arta de a inventa o atmosferă de un pitoresc afină cu cea din „Craii de Curtea Veche” urzită de Mateiu Caragiale. „Pierdut în Balcania”, Fănuş e prinţ al acestui ţinut prin mustuirea nepereche a verbului şi coloratura exotic-fantastă, dar e colindat şi de înfiorări moldave.

Admirator al prozei sale, am avut norocul să-l cunosc lângă pajiştile fotbalului, pe care-l mâncam amândoi pe pâine; el scriind despre acest joc cu o fantezie de vrăjitor al cuvântului, eu povestind meciurile la radio, sau contrapunctân­du-le din când în când cu comentarii, ce se voiau tălmăcitoare, la televiziune.

În 1994. „Nemuritorul” venise în capitala Moldovei să participe la jubileul de 60 de ani al Institutului „Alexandru Philippide” de sub egida Academiei Române. I-am propus atunci un interviu pentru „Oleacă de taifas”. A acceptat cu plăcere, mai ales că se cam plictisise de discursurile academice care nu mai conteneau. S-a arătat în formă şi am dialogat desfătător, bucurând publicul emisiunii mele de duminică dimineața de pe TVR 2. Atunci i-am descoperit încântat legăturile cu Iaşii, emoția cu care păşea într-un loc cu adevărat mirabil pentru dânsul. A mărturisit-o fără ocolişuri, cum îi era felul, şi declaraţia sa de iubire se găseşte tezaurizată nu numai în filmoteca TVR-ului Iaşi, ci şi în cartea mea de la Polirom. „Divanuri duminicale”. Fănuş Neagu mi se confesase tulburat atunci în 1994 că „Formaţia mea culturală o datorez Iaşilor, Liceului Militar „Mihai Dimitrie Ghe. Macarovici”. Aici am citit marile cărţi de literatură, am avut mari profesori. La Iaşi, îmbolnăvindu-mă de oreion, fiind în infirmeria Liceului Militar, unde e azi Spitalul Militar, am învăţat Eminescu pe de rost. Toate poeziile”.

Spovedania nu era una de complezenţă. Lăsa să se întrevadă o simţire de adânc. Iubea Iaşii şi ieşenii. O dragoste ce s-a răsfrânt benefic asupra-mi de câte ori a fost prilejul. Îmi va lipsi dureros cât voi fi pe acest pământ şi nu voi uita niciodată dedulcitoarea încheiere a acelui „taifas” din 1994: „Mulţumesc tuturor că mă aflu în Iaşi şi respir un aer minunat şi cultural, ceea ce pe mine mă readuce, cum spuneai, în bucolica poveste a copilăriei”.