Depăşirea limitelor omeneşti în drumul nostru spre Dumnezeu

Cine suntem? Ce moştenim de la înaintaşii noştri? Suntem sau nu responsabili de devenirea noastră? Acestea sunt întrebări pe care mulţi ni le punem în dorinţa de a ne înţelege pe noi şi pe aproapele nostru.

Puţina cunoaştere a noastră, a lumii în care trăim, credinţa că totul începe şi se sfârşeşte pe pământ, naşte nesiguranţa lumii acesteia, a modului nostru de dezvoltare şi de reacţie în anumite împrejurări.

Dorinţa pentru dobândirea acestei cunoaşteri trebuie să aducă multă bucurie pentru că Domnul Iisus Hristos ne spune că „veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“.

S-au făcut noi revoluţii în cunoaşterea vieţii, astfel, dacă până acum lumea avea la bază materia (mecanica newtoniană), s-a dovedit că biologia este controlată acum de forţele invizibile ale mecanicii cuantice; dacă până acum se ştia că genele (exclusiv) controlează viaţa, s-a dovedit recent ca mediul controlează genele (epigenetica); dacă până acum se credea că evoluţia se realizează prin supravieţuirea „celui mai potrivit“, acum, cooperarea este cea care conduce evoluţia; dacă până acum se credea că evoluţia este un proces întâmplător, acum se ştie că se realizează prin conformarea organismelor la mediu.

Să încercăm să ne cunoaştem şi noi mai bine

Sfântul Ioan Gură de Aur defineşte omul ca „fiinţă alcătuită din două componente: una duhovnicească (sufletul) şi una materială (trupul). De aceea omul se înrudeşte şi cu cerul şi cu pământul“.

Se spune că ceea ce suntem ca oameni este format din combinaţia dintre ereditate, mediu şi educaţie.

V-aţi pus vreodată întrebarea cât din ceea ce suntem în prezent datorăm mediului, împrejurărilor şi cât moştenirii de la părinţii şi bunicii noştri? Ce moştenim de la înaintaşii noştri?

Aşa cum am amintit, conform ultimelor studii de mecanică cuantică şi biologie moleculară, datul nostru genetic nu mai poate fi făcut răspunzător absolut de ceea ce suntem. Moştenim trăsături fizice, predispoziţii comportamentale sau pentru anumite boli, dar realizarea/sau nu a acestora presupune o influenţă majoră din partea mediului în care ne dezvoltăm.

Legat de această influenţare a genomului nostru, Francis Collins, director al primului Proiect al Genomului Uman, după descifrarea genomului uman în anul 2000, publică în anul 2007 o carte intitulată „Limbajul lui Dumnezeu“. El crede că atât limbajul genei, cât şi regulile de desfăşurare a proceselor biologice în om sunt expresia lui Dumnezeu.

Descoperirea acestor factori epigenetici (de mediu) arată că noi suntem de fapt rezultatul jocului dintre genom (datul moştenit) şi mediul (biochimic, hormonal, emoţional, informaţional, energetic, spiritual) în care acesta se dezvoltă şi care, spre slava lui Dumnezeu, poate fi îmbunătăţit.

Impactul acestor factori asupra devenirii noastre poate fi negativ sau pozitiv (corectiv) în perioadele critice ale dezvoltării, punându-şi astfel amprenta asupra creşterii şi dezvoltării, a stării noastre de sănătate în timp. Perioadele critice încep chiar din perioada prenatală, intrauterin, se continuă cu mica copilărie 1-3, 7-12 ani, adolescenţa, integrarea socială, formarea unei familii.

Din „jocul“ acestor factori se formează şi se dezvoltă şi personalităţi care se pot adapta social, se pot integra în mediu sau, dimpotrivă, nu o pot face.

Exemplu: la copiii abandonaţi/răpiţi şi crescuţi de animale, la care poziţia bipedă a fost înlocuită cu poziţia patrupedă, limbajul „s-a dezvoltat“ în scopul comunicării cu celelalte animale, iar încercarea (după ce au fost găsiţi) de a-i reintegra în societate a fost un eşec total.

D.C. Dulcan, în cartea sa „În spatele tuturor lucrurilor e Dumnezeu“, relatează că „la începutul anilor 2000, la Universitatea Wisconsin, s-au făcut cercetări pe călugări tibetani. S-a constatat că la emoţiile pozitive - empatie, respect, admiraţie etc. - se activa o arie din lobul frontal stâng, în timp ce trăirea sentimentelor negative activa o arie din lobul frontal drept. În consecinţă, creierul face o distincţie între bine şi rău. Dar creierul e o masă de carne şi nu are cum să facă selecţia între bine şi rău doar prin sine. E clar că există o conştiinţă care face această triere, iar ea se supune la rândul ei unei legi morale, altfel cum ar face-o? Deci, legea lui Dumnezeu este legea Binelui. Alt exemplu: gândurile negative la nivel de chimie a sângelui determină în corp un viraj spre aciditate (care înseamnă îmbătrânire, boală, degenerescenţă). Faptele pozitive şi senine duc corpul către un pH alcalin, care se traduce prin longevitate şi vitalitate...“.

Cunoaşterea acestor aspecte demonstrate ştiinţific ar trebui să ne dea de gândit şi prin prisma lor să ne observăm modul de vieţuire, de educare, pentru respectul vieţii umane, a atitudinilor de bunătate faţă de semenii noştri.

Avem o responsabilitate în devenirea noastră, iar OMS defineşte starea de sănătate ca „starea de bine, din punct de vedere fizic, mintal şi social, nu numai în absenţa bolii sau infirmităţii“.

Această definiţie subliniază caracterul pozitiv al sănătăţii şi presupune responsabilizarea societăţii, adică a fiecăruia dintre noi.

Responsabilităţile privesc: cunoaşterea şi educarea moştenirii noastre; identificarea, eliminarea sau reducerea factorilor de risc (păcatului) fizic, psihic, spiritual, social pe tot parcursul vieţii, pentru a împiedica transmiterea la generaţiile următoare a predispoziţiilor „bolnave“ şi pentru a obţine starea de bine a fiinţei noastre.

Educaţia şi educabilitatea moştenirii primite poate fi însă limitată de mai mulţi factori: biologic, handicapul psiho-intelectual; social, prin lipsa condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea şi valorificarea moştenirii primite (părinţi cu mentalităţi retrograde, anturaj fără pretenţii şi aspiraţii spre cunoaştere, fără respect pentru bunul simţ şi pentru creaţia lui Dumnezeu, care scad disponibilitatea şi determinarea copilului de a face eforturi pentru valorificarea potenţialului său nativ).

Înlocuirea lui „a fi“ cu „a avea“ a făcut să crească îngrijorător bolile fizice şi psihice în rândul copiilor emigranţilor români, pentru care nici educaţia, nici condiţiile materiale nu pot suplini nevoile emoţional-afective ale acestora; pedagogic, educatori (în familie, la şcoală...) nepregătiţi, neiubitori sau rău intenţionaţi, care prin modul lor de a fi sau de a acţiona distrug interesul copilului pentru cunoaştere, bulversându-le sistemul de valori; agresiunea antieducaţională a străzii, a internetului, televizorului.

Omul poate depăşi însă limitele unei eventuale moşteniri ereditare mai puţin favorabile prin motivaţie, voinţă, determinare, credinţă, care pot compensa într-o anumită măsură absenţa unor calităţi cu alte calităţi, la fel cum este posibil ca în cazul unei moşteniri genetice favorabile să nu o poată valorifica, dacă nu perseverează, nu exersează, nu este stimulat, nu este ajutat să se cunoască. Pentru că „trei sunt scopurile generale spre care a făcut Dumnezeu toate, căci pe noi ne-a adus la existenţă spre: a fi, a fi bine, a fi pururea bine.“ (Dr. Elena Pop)