Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Despărţit de toţi şi unit cu toţi

Despărţit de toţi şi unit cu toţi

Data: 27 Ianuarie 2015

Avva Zenon nu este unul dintre părinţii cunoscuţi, citaţi şi cu mare influenţă din Pateric. Cuvintele care ne-au rămas de la el merită însă o lectură atentă, întrucât păstrează în ele atmosfera care îl înconjura pe discretul ascet. Avva Zenon a ucenicit la Sketis, sub îndrumarea avvei Silvan. De acolo şi-a început apoi pelerinajul care l-a dus mai întâi pe muntele Sinai, apoi în Palestina, lângă Gaza. Zenon este unul dintre monahii girovagi, călători, care îşi petrec viaţa hălăduind dintr-un loc într-altul, ataşaţi de Dumnezeu doar şi dezlipiţi de cele pământeşti (aceşti Părinţi itineranţi, deşi puţini la număr, au între ei personalităţi remarcabile cum este, de exemplu, avva Agathon). Sfârşitul vieţii pământeşti a bătrânului îl prinde într-o altă ipostază. După o viaţă de nomad, în anul 450 se închide definitiv într-o chilie şi refuză să mai vadă pe cineva, pentru că ajunsese să fie foarte căutat, atât de monahi, cât şi de oameni din lume. Biserica îl pomeneşte în 19 iunie.

Prima apoftegmă este reprezentativă pentru modul de viaţă itinerant al avvei: „Nu trăi într-un loc faimos; nu locui împreună cu cineva renumit; nicăieri nu-ţi pune temelie ca să îţi ridici chilie“. Există numeroase definiţii ale monahului. Dintre toate, cea mai sintetică şi poate cea mai acurată din perspectiva idealului îi aparţine unui dintre puţinii intelectuali ai deşertului, Evagrie Ponticul. Pentru acesta, monahul este cel despărţit de toţi şi unit cu toţi. Aşadar prima condiţie pentru a putea fi monah este despărţirea, detaşarea de lume şi de cele ce ţin de ordinea lumii. Aici prima mişcare este ieşirea fizică din lume. Dar drumul nu s-a încheiat.

Marea luptă se poartă în inimă, pentru a înfrânge mândria şi a rupe mulţimea firelor care îl leagă pe monah de lume, chiar după ce a ieşit din ea. Până la urmă, monahul este tot un om, căruia nimic din cele omeneşti nu-i este străin. Iar avva Zenon, prin sfatul pe care îl dă, se dovedeşte a fi un bun psiholog. Când zice „nu trăi într-un loc faimos“, zice de fapt să te fereşti de mândria care vine odată cu sentimentul apartenenţei la o comunitate (urbană, să zicem) importantă. Poate că dintotdeauna cei de la centru s-au simţit superiori celor de la periferie, cei din oraşe deasupra celor de la sate şi tot aşa. Să te aşezi într-un loc faimos înseamnă, pur şi simplu, să ai o tentaţie în plus.

Avertismentul continuă: „nu locui împreună cu cineva renumit“. Un pas important în viaţa duhovnicească este găsirea unui duhovnic. Iar aici lucrurile nu sunt deloc simple. Când mulţi îşi caută duhovnici renumiţi, puţini avertizează asupra pericolului de a deveni ucenicul unui avva celebru. Dintr-odată te poţi simţi deasupra celorlalţi; important şi privilegiat. Câteva din calităţile şi meritele duhovnicului începe să şi le aroge şi ucenicul, care poate ajunge să se simtă mai important decât restul. Când Zenon zice să nu locuieşti cu cineva important, zice de fapt să nu cauţi în plus un prilej de mândrie, care să te războiască.

Ultimul îndemn al avvei Zenon ţine mai mult de specificul vieţii sale. El era un monah itinerant, un călugăr nomad. Experimentase această viaţă care i-a adus beneficii spirituale şi îl recomanda mai departe. „Nicăieri nu-ţi pune temelie ca să îţi ridici chilie“ înseamnă să nu îţi lipeşti inima de nimic, pentru ca să te poţi cu totul dărui lui Dumnezeu. Toate acestea sunt etape pentru ca un monah să devină despărţit de toţi şi totuşi unit cu toţi în dragoste şi rugăciune. (Paul Siladi)