Despre confesiune

Avem o înţelegere cât se poate de facilă despre lucrurile confidenţiale. De pildă, ne închipuim că doi oameni sunt cu adevărat intimi dacă îşi îngăduie unul faţă de altul confidenţe, că aşadar relaţia dintre ei e cu atât mai confidenţială, cu cât intimitatea lor e mai strânsă. Şi cum strângerea unei legături se face numai printr-o îndepărtare de morala publică, confidenţe nu se fac decât între cei care au înţeles să pună o graniţă între ei şi vulg, trăindu-şi intimitatea după cu totul alte convenţii decât cele sociale. Tocmai de aceea, în cazul lor, divulgarea lucrurilor confidenţiale e marele pericol ce îi paşte. Ce poate fi mai simplu? Fac mărturisiri celui care îmi este foarte apropiat şi mă feresc de cei care reprezintă "gura lumii".

Din păcate, unghiul acesta de vedere e greşit: în realitate, într-o relaţie în care conştiinţa confidenţialităţii a apărut, acolo intimitatea a luat sfârşit, şi asta pentru că scrupulul confidenţei este el însuşi o convenţie socială, caz în care ochiul public, cel de care m-am străduit atâta să scap, izbucneşte direct în intimitatea mea. De pildă, tot ceea ce vorbesc cu preotul, cu medicul sau cu avocatul sunt lucruri strict confidenţiale tocmai pentru că de ei cel mai adesea nu mă leagă nici o intimitate. Aşa se face că, atunci când doi oameni se consideră intimi, ei nu bănuiesc că sunt robii unei convenţii. Adevărata intimitate e cea în care grija secretului nu există. Asta înseamnă că există o intimitate ce nu poate fi divulgată, deoarece ea nu ia naştere prin opoziţie faţă de vulg, ci prin trăirea prezenţei celuilalt. E ceva care, netransmisibil fiind, e intim. Nu mai contează ce spune gura lumii, de vreme ce oricum la ea nu ajunge nimic. Doi oameni sunt intimi atunci când pot tăcea împreună ore întregi. Tocmai de aceea adevărata intimitate e cea în care nu se mai simte nevoia confidenţelor. Exemple: legătura dintre soţi sau viaţa deţinuţilor în aceeaşi celulă. Contraexemple: legătura dintre amanţi şi relaţiile de afaceri. În primul caz, există o reţea de subînţelesuri care sudează relaţia umană. În cel de-al doilea caz, nu există decât plasa precauţiilor şi a suspiciunilor, de aici şi nevoia de a cere mereu celuilalt semne de atenţie sau de fidelitate. "De ce nu-mi spui nimic? Spune-mi ceva!" Cuvintele acestea nu se fac auzite decât acolo unde intimitatea n-a apărut sau deja s-a risipit.

Iar când intimitatea dispare, orice ar face şi orice şi-ar spune, cei doi îşi răsucesc reciproc cuţitul în rană. Din acest moment, orice cuvânt doare, orice gest răneşte şi fiecare încercare de a îndrepta situaţia nu face decât s-o înrăutăţească mai mult. Se creează un arc voltaic scurtcircuitându-le judecata şi întunecându-le mintea şi, de acum încolo, fiecare va urmări să-l chinuie pe celălalt, umilindu-i orgoliul şi otrăvindu-i liniştea. Fiecare va trăi satisfacţia de a-l vedea pe celălalt suferind, fiecare va avea iluzia că numai adversarul trebuie să cedeze şi, astfel, amândoi se vor răzbuna unul pe altul pentru încăpăţânarea de a nu ceda. Vor ajunge să-şi învenineze atât de mult clipele, încât, după ce ruptura va avea loc, vor trăi cu nostalgia zilelor când puteau să-şi răsucească cuţitul în rană. Li se face dor de paroxismul acela de care nu avuseseră parte decât în varianta urii, de tensiunea aceea pe care numai surescitarea mâniei li-o putuse da. Şi pe cât de mult savuraseră odată spectacolul strivirii adversarului, pe atât de aprig vor suferi acum din lipsa unei trăiri de intensitatea celei din trecut.