Despre importanța familiei

Pare un lucru de la sine înțeles, nu-i așa? Dar este oare așa întotdeauna?

Familia înseamnă în primul rând legăturile de sânge și sentimentele profunde rezultate din acestea, care, de regulă, se manifestă oricând, în orice condiții și peste orice interval de timp. Cunoaștem sau am auzit cu toții cazuri în care rude de gradul întâi - părinți-copii, frați-surori - silite, din cine știe ce motive, să se despartă pentru ani și ani, atunci când s-au reîntâlnit (sau când au aflat că au acele rude, căci s-a mai întâmplat și așa), chiar și după zeci de ani, au trăit împreună de parcă n-ar fi fost separați nici o zi sau chiar, lucru ușor de înțeles, au făcut-o cu mult mai mare ­intensitate decât dacă n-ar fi trecut prin severa încercare a depărtării.

În al doilea rând, familia înseamnă educația și formarea perso­na­lității. „Cei șapte ani de-acasă” (șase, mai recent) au un rol fundamental din toate punctele de vedere. Este vorba de transmiterea tradițiilor, obiceiurilor, modelelor de comportament, formarea vorbirii, a scrierii, a citirii și a tuturor celorlalte trăsături, inclusiv a deprinderilor privind igiena și sănătatea, a conviețuirii în comunitate, a rădăcinilor adânci legate de limbă, națiune, credință, moralitate, discernământ între bine și rău.

În al treilea rând familia înseamnă ceea ce s-ar putea numi situarea în context, începând cu datele locurilor copilăriei (de aici minunatele Amintiri ale lui Ion Creangă și multe alte opere similare), contextul geografic, cel istoric, social, cultural și - oricât ar putea părea de exagerat - contextul politic. Cu alte cuvinte, încă din primii ani de viață, și cu atât mai mult mai târziu, copilul învață pe ce lume trăiește. Preocupările pentru prezervarea mediului înconjurător, empatia pentru oamenii sărmani, miza îmbună­tățirii lumii în care trăim nu vin niciodată prea devreme, dar, desigur, limbajul prin care sunt transmise trebuie adaptat fiecărei vârste.

Rezumând, familia este prima esențială structură de rezistență pe care fiecare dintre noi ne clădim sistemul de valori. Școala, anturajul, societatea și celelalte vin după aceea.

Toate acestea se manifestă și funcționează, mai bine sau mai modest (nimeni nu e perfect și fără de greșeală), în majoritatea cazurilor. Nu trebuie însă să neglijăm excep­țiile - din contră, să ne gândim serios cum le gestionăm, căci problemele unei familii sunt problemele noastre, ale tuturor.

O problemă majoră este cea a abandonării copiilor. De regulă, denumirea de „orfelinat” este improprie, căci majoritatea micuților din casele de copii au părinți. Motivele abandonării sunt diverse, în primul rând sărăcia, și poate nu avem căderea să le judecăm. Dar cunosc un caz în care părinții au păstrat primul copil, l-au dat pe al doilea unei instituții (până aici putem înțelege, se simțeau în stare să-i asigure traiul doar unuia), după care pe al treilea l-au păstrat! Nu cred că ne putem ima­gina ce-a fost (pe viață!) în sufletul celui de-al doilea... Mai ales că micuții din casele de copii își adoră părinții, se bucură enorm când îi văd, din an în Paște, și aproape niciodată nu-i acuză de nimic.

În plus, poate nu știți, părinții își păstrează drepturile asupra copiilor abandonați, trebuie să-și dea acordul pentru o operație sau o excursie în străinătate, și încep să-i viziteze mult mai des în apropierea vârstei de 16 ani, când pot să-i „recupereze” ca să-i pună la muncă...

Și, apropo de muncă, mai avem situația numărului uriaș de copii lăsați acasă când părinții pleacă la muncă în străinătate. Aceste lucruri nu trebuie să ne fie indiferente.