Despre înnoirea limbajului bisericesc sau despre gâlceava Bisericii cu lumea

Că Biserica este „o instituţie di­vino‑uma­nă sau teandrică”, aceasta o ştie orice elev seminarist silitor. Că Biserica are un singur Cap, pe Hristos, Dumnezeu şi Om, şi că trupul ei este alcătuit din ierarhi, cler şi popor, deopotrivă, într‑o lucrare sinergică - şi acest lucru este îndeobşte ştiut, dar înţelegerea efectivă a acestei relaţii nu este atât de simplu de realizat. Cu atât mai puţin lesne de înţeles sunt natura şi rolul pe care‑l au cuvintele în exprimarea realităţilor dumnezeieşti şi ale lumii zidite în care ne mişcăm şi trăim. Teologul grec contemporan Stylianos Papadopoulos, făcând o sinteză a mărturiilor patristice de‑a lungul veacurilor, în timp ce afirmă răspicat caracterul convenţional şi deictic (indicativ) al limbii teologice în raport cu caracterul experimental al teologiei, insistând asupra faptului că nici mintea nu poate cuprinde, cu atât mai puţin cuvintele nu pot epuiza adevărul revelat, pe care doar îl indică, doar îl mărturisesc de o manieră limitată, subliniază şi necesitatea păstrării unui anumit limbaj asupra căruia au convenit (de unde şi caracterul convenţional  al limbajului) Părinţii primelor veacuri, în funcţie de necesităţile succesive care au survenit în procesul de consolidare a unui limbaj doctrinar funcţional.

Acest lucru înseamnă, pe de o parte, că nu există nici limbi sacre, nici formule sacre, dar, pe de altă parte, cuvintele folosite - iar prin uz canonizate, adică devenite normative - într‑un limbaj bisericesc din orice limbă a pământului devin necesare, ele, şi nu altele, nu pentru cei înaintaţi în calea experierii duhovniceşti directe a realităţilor dumnezeieşti, care, în virtutea înţelegerii lor duhovniceşti, nu au nevoie de expresii materiale pentru a‑şi comunica unii altora unitatea în cuget, ci pentru cei care, neavând această împărtăşire duhovnicească directă, au nevoie de un cod lingvistic, unul care să‑i ferească de înţelegeri greşite şi de mărturisiri greşite. Aşa s‑a consolidat în timp un vocabular doctrinar grecesc, unul latinesc, un slavon, dar şi - în vremuri mai recente - unul românesc. La începuturile literaturii române bisericeşti, când au avut loc primele traduceri din limbile greacă şi slavonă, limbajul bisericesc era foarte oscilant, presărat chiar cu multe cuvinte din vechea limbă folosită în cult, şi anume slavona, şi nu se putea vorbi de un cod lingvistic. Dar, odată cu lucrarea de traducere şi de tipărire a cărţilor bisericeşti întreprinsă de Sfântul Antim Ivireanul, asistăm la un proces de consolidare, de îndătinare, de canonizare a limbajului bisericesc, cel care avea să dăinuie până astăzi, aproape în răspăr cu vremurile, mai ales după scindarea petrecută în literatura română prin procesul de modernizare (în special relatinizare) a limbii române profane. Practic, în comparaţie cu oscilaţiile lingvistice de la o ediţie la alta, de la o regiune românească la alta, pe care le înregistrăm până la sfârşitul secolului al XVII‑lea, odată cu Sfântul Antim Ivireanul, diferenţele între ediţii se diminuează vizibil, astfel încât putem spune că trăsăturile limbajului Sfântului Antim se regăsesc într‑o foarte mare măsură şi astăzi. Şi totuşi, în nici un caz nu putem vorbi despre o înţepenire a limbajului bisericesc în cadrele stabilite la începutul secolului al XVIII‑lea. Limba literară profană, ca şi limba standard, neliterară, au evoluat şi, odată cu ea, a evoluat şi limba bisericească. Doar că, în ciuda acestei evoluţii, limbajul bisericesc a fost şi este aparte de limbajul profan, ceea ce îi conferă un anumit caracter solemn şi o notă aparte, aşa cum aparte se cuvine să fie şi arhitectura bisericească (faţă de cea profană), şi muzica, şi pictura, şi veşmintele, şi gesturile. Nu neinteligibile, dar nici confundabile cu arhitectura, muzica, pictura, veşmintele şi gesturile profane.

Spuneam că limbajul bisericesc a evoluat de la Sfântul Antim Ivireanul încoace. Şi nu neapărat în detalii nesemnificative. Să ne gândim ce impact major va fi avut înlocuirea formulei de început a Sfintei Liturghii: „Blagoslovită este Împărăţia [...]” cu „Binecuvântată este Împărăţia […]”. De asemenea, se spunea şi se scria „Sfânta Troiţă” în loc de „Sfânta Treime”, dar, întrucât „troiţă” a ajuns, prin metonimie, să desemneze crucea pe care o întâlnim în unele curţi ale oamenilor, la răspântiile drumurilor sau pe ţarini, a fost necesară înlocuirea expresiei „Sfânta Troiţă” cu „Sfânta Treime”, care, la vremea respectivă, în secolul al XIX‑lea, era un neologism în cadrul limbajului bisericesc. La fel, cunoscuta sintagmă „fiul curvariu” - care astăzi ni s‑ar părea deplasată - a fost înlocuită cu „fiul risipitor”.

Există şi astăzi cuvinte şi formule din cadrul limbajului bisericesc care, fiind neinteligibile chiar şi credinciosului de rând, poate că ar solicita o înlocuire. Spun „poate” întrucât, din punct de vedere strict lingvistic, acele cuvinte sau expresii ar putea fi readuse în înţelegere şi în uz printr‑un efort cult. Dar aceste cazuri sunt rare şi ar trebui susţinute şi de o motivaţie serioasă. De pildă, diaconul (sau preotul) rosteşte o formulă, la ectenii din cadrul slujbelor, în care cerem cu toţii (cler şi popor) „sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace”. Cei mai mulţi dintre credincioşi, preoţi, ba chiar şi dintre teologi nu ştiu la ce se referă acel „sfârşit neînfruntat”. Cum adică „neînfruntat”? Dacă ne uităm în textul grecesc, vom observa că echivalentul este cuvântul anepeshyntos, care înseamnă „fără pricină de ruşinare”, „care nu ne face să ne ruşinăm” la întâlnirea cu Hristos‑Judecătorul. Prin urmare, în limba română avem de‑a face cu un cuvânt care, în forma lui actuală, nu mai este inteligibilă nici credinciosului de rând, nici preotului iniţiat, ci, eventual, doar celui care are cunoştinţe medii de limbă greacă. Acesta este, în opinia noastră, unul din cuvintele care ar necesita cercetare şi înlocuire.

Şi, pornind de la acest exemplu, putem avansa şi un criteriu în funcţie de care un cuvânt sau o expresie îndătinată din Liturghia noastră ar putea fi schimbat. Criteriul este inteligibilitatea - un aspect asupra căruia sperăm să revenim într‑un articol viitor.