Despre prietenie, de la Ghilgameș la Hristos

Prietenul ne este oglindă, alter-ego. El este acea ființă în care ne contemplăm propriile gânduri, sentimente, valori, reacții față de ceea ce ne este dat să ni se întâmple. Iar el, prietenul, la rândul său, se regăsește în noi. Când ne întâlnim, timpul parcă dispare. Iar viața din noi devine mult mai intensă. Ce este prietenia? Și de ce ar trebui ea cultivată? Dar prietenia creștină? În căutarea unui răspuns, vom iscodi mitologia, literatura, ­filosofia, religia.

În mitologia greacă, prietenia era simbolizată de dioscuri, de frații Castor și Polux. Dragostea pentru Castor l-a făcut pe Polux să renunțe la nemurire.

Literatura are multe lucruri de spus despre prietenie. În epopeea lui Ghilgameș, spre exemplu, pe eroul principal din cetatea Urukului îl leagă o profundă prietenie de sălbaticul Enkidu. Cei doi pornesc spre Țara Cedrilor să-l înfrunte și să-l ucidă pe monstrul Humbaba. Peste Enkidu dă o boală cumplită. El moare, iar prietenul său neconsolat îl bocește amarnic: „Enkidu, frățiorul meu,/ Erai securea ce-mi stăteai de-a dreapta,/ Mi-erai tăria mâinii și sabia din teacă,/ Ca pavăza-mi stăteai în față,/ Veș­mântul meu de slavă, podoaba mea cea scumpă!”.

Unul din cele mai frumoase romane despre prietenie, scris în secolul XX, este Narziss și Goldmund de Hermann Hesse. Sunt două firi diferite, dar uniți pe vecie prin prietenia lor: Narziss alege să își închine viața lui Dumnezeu, îmbrăcând rasa monahală, în vreme ce Gold­mund, suflet de poet, alege să cunoască prin intermediul sim­țurilor lumea. Să guste pătimaș din paharul când dulce, când amar al vieții.

La rândul lor, gânditorii au adus în câmpul reflecției filosofice marea temă a prieteniei. Platon îi dedică un dialog: Lysis. Din el aflăm că prietenia este o relație cu un suflet care îți este egal. Nu poți fi prieten cu o ființă superioară sau cu una inferioară. Epicur ținea la mare preț prietenia. Apropiindu-se de momentul morții, îi scrie lui Idomeneus: „Acestor dureri le-am opus bucuria sufletului pe care o resimt prin amintirea discuțiilor noastre”. Iar Cicero remarcă: „Deși avea o singură casă foarte mică, ce număr mare de prieteni a adunat lângă sine Epicur, cu câtă dragoste i-a ținut în jurul său!”.

Stoicii, adversarii epicureicilor, cultivau, de asemenea, prietenia. Seneca îl sfătuiește pe discipolul său, Lucilius: „Să ne bucurăm, așadar, cu lăcomie de prezența prietenilor, pentru că nu știm pentru cât timp avem această bucurie”.

Prin ce diferă prietenia creștină de alte tipuri de prietenie? Prin faptul că este... paradoxală. Doi prieteni sunt cu atât mai apropiați, mai uniți sufletește, cu cât Îl iubesc mai mult pe un al treilea: pe Iisus Hristos. Prietenia creștină este o legătură spirituală complexă în care cei doi se stimulează să se apropie și să se unească cu Hristos. Trăind o viață creș­tină: sârguindu-se să respecte cele 10 porunci, să cultive dragostea și celelalte virtuți, să participe la tainele sfințitoare ale Bisericii.

Prietenia creștină i-a unit pe vecie pe Ioan Ianolide și Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”, cum, inspirat, l-a numit Nicolae Steinhardt. Dragostea lor a rămas nebiruită de ispitele vieții și de atacurile demonilor fiindcă erau uniți prin Hristos. Ioan mărturisea: „Valeriu a fost omul în care L-am văzut sălășluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiți de Dumnezeu. (...) Tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: trăiți în Hristos!”.

Întorcându-ne, pe firul timpului, în primele secole creștine, vom găsi o altă prietenie paradigmatică, exemplară: cea dintre Fericitul Augustin și Alypius și Nebridius. Ambii au viețuit o vreme alături de el la Mediolanum. Ambii au îmbrățișat credința creștină, sub influența discuțiilor cu Augustin și a râvnei sale. La Mediolanum, cei trei prieteni se dedică studiului Scripturilor și se exersează în asceză, fiind impulsionați de „cel mai pasionat zel pentru adevăr și înțelepciune”. Citim în „Confesiuni”: „Și erau cele trei guri ale celor trei însetați de adevăr, care urmăreau cu înfocare adevărul, mărtu­ri­sindu-și unii altora neputința și așteptând de la Tine să le dai lor hrana la momentul potrivit”. Alypius va fi, mai târziu, ales episcop, iar Nebridius, odată întors acasă, la Cartagina, își va converti întreaga familie la creștinism.

Există, însă, prietenii fertile care te împlinesc și prietenii pierzătoare de suflet. Odată un frate l-a întrebat pe avva Pimen ce să facă în privința prieteniilor sterpe? Avva i-a răspuns: „Sunt unii care se dau de ceasul morții ca să-și păzească prieteniile din această lume. Tu nu te apropia, nu le atinge și ele se vor sfârși de la sine”.

Înainte de a porni spre muntele calvarului, Golgota, Mântuitorul le spune ucenicilor săi: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 12-15). Sârguindu-ne să trăim după învăță­turile Domnului, Îi rămânem prieteni. Rămânând în El, vom fi prieteni unii cu alții dincolo de timp.