Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Despre relaţia românilor cu istoria

Despre relaţia românilor cu istoria

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Constantin Iftime - 10 Decembrie 2010

Recent, am citit o analiză de politică internaţională despre România, în care plăcerea iniţială s-a stins într-o mare decepţie, la urmă. Iată cum au decurs lucrurile, iar din relatarea acestui traseu putem prinde câteva adevăruri care ne privesc. De la început, pot spune că stilul argumentării, el însuşi, producea interes. Textul avea în spate un spirit nu ciudat, ci mai degrabă nemaiîntâlnit. Era necruţător în linia raţiunii ce domină politica modernă, dar şi plin de amănunte, care fumegau cald. Erau amănunte parcă scoase atunci din cuprinsul acelui animal necruţător, care domină azi relaţiile de putere între naţiuni. Trebuie să precizez că am sufletul bătătorit de elementele mecanice şi standardizate ale limbajului politologului la modă.

Deja sufletul mi se chirceşte la atingerea acestor mecanisme, care scot automat acelaşi tip de produs. La acest produs, când vorbesc despre politicile internaţionale, neapărat, relaţia România-UE şi România-NATO reprezintă sasiul trainic, pe care sunt asamblate gânduri şi idei tot mai comode. Curios este că trăinicia acestei relaţii creşte ca un organism atins de gigantism.

Autorul acestui studiu, George Friedman, de la Fundaţia STRATFOR, instituţie stimată în SUA, punea la îndoială tocmai existenţa, nu numai trăinicia acestei relaţii. Poate de la noutatea acestei perspective venea şi boarea bogată de prospeţime de idei. În esenţă, el vorbea de o aşezare nouă a UE, mai ales după 2008, după declanşarea crizei mondiale economice. De atunci se vede mai clar, spune el, că Uniunea nu ne poate ajuta, împingându-ne în braţele FMI. Nu ne poate ajuta pentru că UE nu există aşa cum a fost proiectată. Germania a acaparat puterea economică în această federaţie, iar interesele ei nu ne privesc decât în măsura în care suntem o ţară în care ea poate exporta cât mai mult. Relaţia economică este strâns legată şi de relaţia strategică. NATO nu ne poate apăra pentru că SUA au dovedit că nu vor să apere vreo ţară în Europa, unde nu are interese stricte. Acum, în Europa, SUA sunt atente doar la relaţia Germania-Rusia, relaţie ce se întăreşte din toate punctele de vedere. În concluzie, UE şi NATO sunt două iluzii, iar România trebuie s-o ia pe cont propriu în toate direcţiile, atât economic, cât şi militar. În plan economic, să-şi refundeze o economie bazată pe forţe proprii, iar strategic, să caute aliaţi doar în vecinătate.

Istoria va fi făcută în continuare de marile puteri ştiute. De la această idee trufaşă începe ceea ce voiam să remarc şi să sancţionez. Faptul că România nu prea are ce face în mecanismul politic al marilor naţiuni o ştim din perioada interbelică, perioada marii noastre înfloriri. Sau, şi mai dureros, din perioada cotropirii de către comunismul răsăritean. Ne consolăm, până la urmă, cu alte avantaje.

Ceea ce mă irită cel mai mult la astfel de viziuni, ca şi în acest text, este confuzia care se face între naţiune şi popor. Iar în acest text, ea se insinua perfid odată cu plăcerea amintită a stilului şi cu noua viziune geopolitică a Europei. Confuzia n-ar fi atât de importantă dacă nu ar avea drept consecinţă şi o confuzie degradantă la adresa oamenilor. Delimitarea "naţiuni mari şi naţiuni mici" a devenit folclor în analizele politice actuale. Însă popoarele nu pot fi mari sau mici. Fiecare aparţine de un popor anume, iar fiecare dintre noi este egal în faţa lui Dumnezeu. Desigur, noţiunea de popor este istorică. Are o memorie a ei, o anume vechime, o anume istorie. A descrie această istorie cu amănunte nu-şi are rolul acum şi aici. Dar marile repere ale adevărului ei merită să ni le amintim, când şi când. Să ne amintim şi ce spunea filosoful Hermann Keyserling, când se referea la statutul individului în raportul cu poporul din care face parte. Keyserling a călătorit mult, iar cărţile lui se bucură încă de o mare apreciere. Spune el, omul nu-şi stimează poporul dacă îl ridică în slăvi, dar trebuie să-l apere în orice situaţie pentru că, în felul acesta, îşi apără demnitatea lui proprie.

În multe analize politice, ca şi cea aflată în discuţie aici, unde se insinuează asemenea confuzii, românii sunt trataţi drept o pilitură de fier, care se aşază cuminte pe liniile de forţă trasate de marile puteri. Pe deasupra capetelor lor au plutit şi vor pluti norii furtunilor nu numai politice, dar şi istorice, care circulă de la răsărit spre apus. Înţeleg că noi, românii, care aparţinem popoarelor mici, care nu facem istoria mare, de fapt, nu facem decât să devenim şi mai mici mereu. Iată, mi-am zis, cutremurat, până unde poate ajunge degradarea unei asemenea confuzii.