Despre suferinţa din spitale: sunt multe de spus, dar şi mai multe de făcut

Mai mult decât oricine dintre cei ce lucrează într-un aşezământ spitalicesc, noi, preoţii de caritate, avem nobila, dar şi dificila misiune de a face cunoscută celor aflaţi în suferinţă, dar nu numai lor, ci şi familiilor acestora, precum şi colegilor noştri ce îi îngrijesc trupeşte, iubirea nesfârşită şi necondiţionată pe care ne-o poartă Dumnezeu tuturor, buni sau răi, drepţi sau păcătoşi, bolnavi sau sănătoşi, mai tineri sau mai puţin tineri. Iubire căreia s-ar cuveni să-i răspundem fiecare în parte, dar şi toţi laolaltă, cu iubirea noastră, înălţând-o către cer şi revărsând-o totodată către cei ce au mai multă nevoie de ea. Iubire pe care din ce în ce mai greu o pot simţi toţi aceia ce s-au lăsat prinşi în vârtejul unei lumi tot mai îndepărtate de Dumnezeu şi mai nepăsătoare faţă de El. Iubire de care au nevoie mai cu seamă aceia pe care boala şi suferinţa i-au găsit împuţinaţi în credinţă, în nădejde şi înstrăinaţi de iubirea dumnezeiască.

Lipseşte sentimentul că aparţinem cu toţii unei mari familii

Prima şi cea mai de seamă cale prin care putem descoperi păstoriţilor noştri iubirea dumnezeiască este aceea de a trăi noi, ca slujitori ai Mântuitorului Hristos, iubirea cu care El ne iubeşte, în faptele dăruirii şi jertfelniciei, atât la căpătâiul bolnavilor, în întreaga noastră activitate liturgică, pastorală şi misionară, cât şi în toate împrejurările vieţii.

Iar a doua cale este cea prin care încercăm să exprimăm şi să transmitem tuturor învăţăturile credinţei noastre, şi mai ales celor ce au mai multă nevoie de întărire în credinţă şi în nădejde, pentru a se deschide astfel iubirii vindecătoare a lui Dumnezeu. Şi aceasta este cu atât mai importantă cu cât realităţi ce ţin de viaţa noastră duhovnicească şi care duc la slăbirea sau, dimpotrivă, la întărirea relaţiei noastre personale cu Dumnezeu, dar şi întreolaltă, precum păcatul, pocăinţa sau iertarea lui Dumnezeu - ce este totuna cu mântuirea, cu tămăduirea sufletului - sunt prea puţin înţelese de mulţi dintre creştinii noştri, spre marea pagubă sufletească a noastră, a tuturor.

Cel mai greu pentru preotul de caritate este, cred, nu să înfrunte suferinţa din jurul său - deşi chiar şi acest aspect poate deveni copleşitor, fiind o mare şi grea piatră de încercare pentru noi, nu doar preoţii, ci şi pentru toţi cei din personalul medical, ce caută să aducă alinare şi vindecare trupească - ci să adune turma în jurul său, să zidească Biserica cea vie. Să strângă, adică, în jurul sfântului altar o comunitate puternică nu neapărat din punct de vedere financiar - deşi în anumite situaţii nici acest aspect nu este lipsit de importanţă - ci mai ales din punct de vedere duhovnicesc, ai cărei membri să fie gata să întindă o mână de ajutor, să ofere o mângâiere, o încurajare, un strop de atenţie şi iubire celor ce au atâta nevoie de toate acestea. De aceea trebuie găsit un echilibru între timpul acordat celor bolnavi şi atenţia pe care o merită din plin toţi ostenitorii aşezământului spitalicesc, de la cei „mai mari“ până la cei „mai mici“, nimeni nefiind lipsit de importanţă, nimeni nefiind lipsit de valoare.

Aşadar, sentimentul frăţietăţii, sentimentul că aparţinem cu toţii unei mari familii este cel care ne lipseşte şi este cel care cred că merită să fie cultivat cu tenacitate, cu răbdare şi uneori cu foarte multă delicateţe. Mai ales că acest sentiment există, dar la o „scară“ mai mică: sunt secţii unde am fost impresionat de solidaritatea, de devotamentul şi de căldura sufletească pe care întregul personal medical le-a manifestat faţă de un coleg sau colegă aflaţi în necaz, sau în boală, sau faţă de vreun bolnav „uitat“ de familie pe patul spitalului.

Fără să vreau, am fost astfel martorul unei realităţi prea uşor trecută cu vederea: suferinţa poate înăspri, poate desensibiliza sufletele, poate împietri inimile, dar tot ea poate trezi în suflete energii şi sentimente de forţă şi frumuseţe nebănuite. Aşa am descoperit de nenumărate ori în viaţa de zi cu zi ceea ce teoretic ştiam de mult, şi anume că Dumnezeu, deşi nu este autorul suferinţei şi nu o doreşte nimănui, o îngăduie, totuşi, spre binele nostru, pentru a ne trezi din beţia patimilor, pentru a ne scoate din diferite stări ce ne primejduiesc sufletul, oferindu-ne astfel o nouă perspectivă, cea adevărată de astă dată, asupra vieţii, asupra valorilor uitate sau ignorate, asupra relaţiilor cu semenii, prea adesea marcate de indiferenţă, superficialitate sau rutină.

Actul terapeutic, un act eclesial

Sunt multe de spus, dar şi mai multe sunt de făcut pentru a redescoperi sacralitatea actului medical, pentru a ajunge să înţelegem, toţi cei implicaţi, că actul terapeutic este un act eclesial, un act al Bisericii lui Hristos, în care Hristos este prezent, lucrător şi tămăduitor - aşa cum afirma la una dintre conferinţele noastre preoţeşti unul dintre puţinii noştri medici creştini, medic de mare valoare, şi nu doar profesională: „cu medicul lucrează Hristos, prin preot dezleagă Hristos, iar în bolnav suferă Hristos“.

Atunci când creştiniii noştri aflaţi pe patul de suferinţă se vor apropia de Hristos „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“, venind la Spovedanie şi primind Sfânta Împărtşanie cu nădejde şi cu bucurie, fără să se mai teamă - ei sau rudele lor - că părtăşia cu Hristos le va grăbi moartea.

Atunci când membrii familiei celui bolnav îşi vor găsi pacea şi tihna rugându-se cu smerită credinţă şi neclătinată nădejde, pentru tămăduirea şi mântuirea lui, dar şi pentru a lor ajutorare şi întărire, reuşind astfel să-şi înfrângă frica, neliniştea sau chiar disperarea.

Atunci când împreună cu colegii noştri din personalul medical vom reuşi să vedem pe Hristos în cel căruia îi acordăm îngrijire (sau măcar să-l privim nu ca pe un străin, ci ca pe unul de-ai noştri, ca pe aproapele nostru).

Atunci când alături de aceştia şi alături de toţi ostenitorii şi de toate „Martele“ din personalul tehnic sau administrativ-gospodăresc, ne vom simţi ca aparţinând aceleiaşi mari familii.

Atunci vom putea spune şi noi, preoţii de caritate, că slujirea noastră este pe făgaşul cel bun, că rodeşte spre slava lui Dumnezeu şi spre mângâierea şi tămăduirea tuturor celor încredinţaţi nouă spre păstorire.

Şi toate acestea le vom putea împlini doar dacă alături de noi vor fi creştini nu doar după certificatul de Botez, ci dintre cei cu cuvântul, cu fapta şi cu întreaga lor viaţă, care să mărturisească şi ei, împreună cu noi, iubirea lui Dumnezeu pentru noi toţi, creştini care să aibă puterea şi bucuria de iubi, de a dărui şi de a se dărui, pentru că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult...