Dificultatea alegerii

Potrivit învăţăturii de credinţă a Bisericii, hrănită din Scriptură şi Tradiţie, omul a fost creat de Dumnezeu din iubire, după Chipul şi spre asemănarea cu El. Cartea Facerii sintetizează cum nu se poate mai bine actul creator al omului de către Tatăl Ceresc, arătând că omul s-a făcut fiinţă vie (Facerea 2, 7). Omul primeşte fiinţă de la Dumnezeu, este înfiinţat din binecuvântare divină, iar rostul şi menirea lui pe pământ, pentru vecie, nu putea să nu poarte pecetea rânduielii iubitoare sau a iubirii rânduitoare. Pentru că omul s-a făcut din iubire, Dumnezeu a hotărât să aşeze în om, poate ca o aducere aminte continuă pentru noi sau poate ca o nădejde permanentă pentru El, un semn al acestei prime iniţiative, o rememorare succintă a suflării de viaţă sau chiar un dar de suflet oferit celui care avea să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul. Acest dar este libertatea. Căci Cel care a hotărât crearea omului nu putea să ne facă nehotărâţi.

În virtutea acestei dăruiri, prima ocazie în care putea fi încercată libertatea sa nu a întârziat să apară. Pomul cunoştinţei binelui şi răului este primul (şi cât de serios!) test al hotărârii lui, prima libertate a propriei sale libertăţi. Ceea ce este cu atât mai interesant de observat la acest eveniment din istoria rânduielii lui Dumnezeu cu creaţia Sa, adică a istoriei mântuirii neamului omenesc, îl constituie fondul pe care se petrece chemarea omului de a-şi exercita libertatea. Creat din iubire, alintat chiar de Cel care suflase asupra lui suflare de viaţă, rânduit să numească animalele, şi păsările cerului, şi fiarele sălbatice, adică să îşi exercite misiunea de creator, bucurându-se de comuniunea raiului, omul avea toate premisele pentru a alege bine, adică binele. De fapt, îndemnul lui Dumnezeu către Adam în rai nu presupunea şi nu suscita libertatea umană la o alegere radicală, de genul bine sau rău, căci Scriptura mărturiseşte că a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte. În consecinţă, nici pomul cunoştinţei binelui şi răului nu constituia neapărat un rău pentru om, ci doar nu era potrivit treptei duhovniceşti pe care o atinsese omul atunci. Desăvârşirea era încă înaintea omului, constituia încă un scop, fără să fie atinsă încă. Poate că omul, mărturiseşte Tradiţia Bisericii, ar fi gustat din roadele acestui pom mai târziu, atunci când asemănarea la care fusese chemat încă de la început ar fi fost aproape. Omul ar fi fost gata atunci să mănânce hrana tare, iar nu laptele pruncilor (I Corinteni 3, 2). Alegerea, chiar şi a lucrurilor bune, nu este un lucru uşor.

Aceeaşi alegere dificilă, nu numai între bine şi rău, dar chiar între mai multe lucruri bune, este însoţită mereu de o oarecare dificultate. Lucrul se poate observa cu atât mai bine, cred, în zilele noastre. De la nedumerirea copiilor în faţa vitrinelor pline cu jucării la dezorientarea tuturor în faţa nenumăratelor oferte speciale, la absolut tot ceea ce înseamnă produs vandabil, de la şovăiala noastră înaintea politeţii şi onestităţii de care ne-am dezobişnuit şi chiar până la ezitarea credinciosului aflat, deodată, singur înaintea vasului cu anafură sau litie, ca şi cum nu i-ar veni să creadă că poate alege şi lua de unde doreşte, alegerea exclusiv a lucrurilor bune este departe de facilitate. Şi, de cele mai multe ori, binele din viaţa noastră ne ia pe neaşteptate, dintr-un simplu motiv: este darul lui Dumnezeu.

Din acest motiv, Dumnezeu rânduieşte binele din viaţa noastră după o iconomie de multe ori neînţeleasă de noi şi în faţa căreia ne revoltăm nu de puţine ori. Pentru că vrem totul, sau cât mai mult, cât mai repede cu putinţă. Din acest motiv, Tatăl ceresc picură în viaţa fiecăruia dintre noi binele, fără să însingureze libertatea unei alegeri umane. Căci o bună alegere nu se poate face decât urmându-I sfatul.