Din cărarea filocalică, la cuvenitul dar al sfințeniei

La sfârșitul lui Cuptor 2024, am poposit în cimitirul Mănăstirii Cernica, slujind împreună cu părinții care au deshumat osemintele preotului mărturisitor și îndrumător al iubitorilor întru ale Teologiei pe drumul slujirii Bisericii, Părintele profesor Dumitru Stăniloae, care-și îndreptase adeseori pașii spre Mănăstirea Cernica - așa cum și i-a îndreptat de multe ori în timpul vieții - spre locul unde așteaptă ziua cea mare a Învierii numeroși ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, care au slujit în Capitală sau în diferite eparhii, dorind sălaș de odihnă în cimitirul vestitei lavre a Țării Românești.

Au năzuit să asculte Liturghia, sub brazda de pământ din cimitirul mănăstirii, numeroși profesori savanți, scriitori, oameni ai artelor „slujitori” ai Școlii de Teologie românești sau preoți și diaconi de la diferite parohii bucureștene.

În urma Hotărârii Sfântului Sinod de canonizare a Preotului Mărturisitor Dumitru Stăniloae, conform rânduielilor canonice, mormântul aflat în cimitirul cernican a fost deschis, osemintele fiind scoase și așezate într-un nou sicriu pentru a fi pregătite în vederea punerii în raclă. La finalul slujbei, cei prezenți au cântat troparul întocmit, conform rânduielilor eclesiale.

Părinții Bisericii dau mărturie că, spre deosebire de cuvinte, faptele nu pot fi contracarate de alte cuvinte. Așa ne învață Sfântul Gri­gorie de Nyssa, care arată că lupta noastră nu este pentru nume sau concepte, ci pentru rea­li­tăți care presupun o necontenită mișcare spre „participare”. Faptele rămân, mai ales cele care pun în practică învățăturile scrise, constituind izvor de inspirație pentru multe generații, uneori pentru veacuri îndelungate de istorie. Așa au ajuns până la noi scrierile marilor Părinți ai Bisericii, cărora li s-au adăugat, în timp, operele și viețile altor mărturisitori ai Sfintei noastre Biserici.

Este plină de taină realitatea spiritualității ortodoxe, asemenea statornicului efort de continuare a șirului neîntrerupt de apărători ai cuvintelor Sfintei Evanghelii.

Pășind pe porțile cimitirului Mănăstirii Cernica, acum și în alte dăți, rememorez cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, oglindite și în operele altor inspirați scriitori bisericești, care învață că adevărata înțelepciune o întâlnim mai ales în cimitir, purtându-ne gândul la realitatea morții.

Privește, omule, la ce vei vedea în cimitir!

Cea mai înaltă școală, cea mai strălucită academie, care ne poate lumina cu privire la modelul viețuirii noastre, este cimitirul. Așa glăsuiesc și cuvintele prorocului, pe care le rostim adeseori când ne gândim la cei care nu mai sunt: „Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”. Rostind sau ascultând cuvintele profetului, înțelegem, măcar în parte, ce este omul.

Unele trupuri adormite sunt învăluite de Duhul Domnului, pentru că purtătorii lor s-au străduit, în timpul vieții, să dobândească harul lui Dumnezeu, fără de care nimeni nu se poate mântui. Au adunat lumină din faptele, cuvintele și trăirile lor. Mulți sfinți ai Bisericii au fost recunos­cuți, atât în timpul vieții, cât și după trecerea lor dincolo, ca fiind purtători ai unei lumini care nu are nimic cu lumea aceasta, după cuvântul Psalmistului: „Doamne, în lumina feței Tale vor merge şi în numele Tău se vor bucura toată ziua şi întru dreptatea Ta se vor înălţa” (Psalmi 88, 16).

Preotul Mărturisitor Dumitru Stăniloae, vorbind despre isihasm și despre marii trăitori, a făcut cunoscută, prin modul său de a gândi, viața marilor Părinți, a trăitorilor din pustie și din cetate.

La un moment dat afirma: „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărți, în idei și simboluri. Într-o zi am descoperit în scrierile Părinților Bisericii că e putință să-L întâl­nești pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Și atunci L-am auzit spunându-mi: «Îndrăznește să înțelegi că te iubesc»”. Așa a înțeles că Dumnezeu este aproape și s-a umplut, după cum însuși mărturisea, de iubirea Lui, iar inima s-a deschis celorlalți. A în­țeles că iubirea este comuniunea cu Dumnezeu și cu celălalt, iar fără ea lumea nu este decât tris­tețe, ruină, distrugere și lupte fra­tricide. Numai trăind în această iubire poți dobândi viața veșnică.

În lumina acestor înțelepte cugetări, m-am gândit la bucuria întâlnirii preotului Dumitru cu oamenii, cu locurile, cu satul, cu vatra părintească, dar, mai ales, la bucuria întâlnirii cu Dum­nezeu.

Dacă ai văzut un om, L-ai văzut pe Dumnezeu, ne spun Părinții Bisericii. Acest îndemn e un deziderat creștin privind relația cu semenii, chiar dacă uneori ne poticnim în a-l împlini. Cel mai greu lucru este să-L recunosc pe Hristos în celălalt. Cu toate că El ne-a spus că în orice flămând, bolnav etc. Îl vom găsi pe El, ne vine imposibil să pricepem această generalizare. Oare chiar în „fiecare” dintre ceilalți este Hristos?

La momentul scoaterii din mormânt a osemintelor Mărturisitorului Dumitru Stăniloae și al pregătirii acestora în vederea așe­ză­rii în racla pe care Biserica o fău­rește, mi-am reamintit întâlnirile avute la Sihăstria, unde l-am văzut prima dată, în preajma părintelui Cleopa, apoi, după mulți ani, o altfel de întâlnire la Vlădeni, nu prea departe de Mănăstirea Sfântului Constantin Vodă Brâncoveanu, când am pătruns în universul copilăriei de care Părintele profesor vorbea cu fierbinte dragoste. Mi-am amintit, desi­gur, și de întâlnirea din locuința sa, nu prea departe de centrul Capitalei, într-o casă plină de cărți și, mai ales, plină de lumină și lu­crare jertfelnică.

Cum aș putea uita evocările Preotului Dumitru Stăniloae despre cei pe care i-a întâlnit de multe ori și pe care îi avea la inimă?

Chiar dacă nu voi respecta întru totul cronologia numelor și a amin­tirilor Părintelui, nu uit bucuria sa pentru cel care îi trimitea daruri, ucenicul de altădată, ajuns Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Sau discuțiile despre Mitropolitul Antonie Plămădeală, pe care îl cunoscuse în tinerețe, despre Mitropolitul Nestor Vornicescu, neuitând atenția lor și a altora arătată celor care veneau, uneori de departe, pentru a-l saluta ori pentru a-și exprima, prin fapte, iubirea lor. Aceeași bună-cuviință o arăta și către cei care îi trimiteau câteva rânduri.

Am cunoscut în anii din urmă două nepoate ale Părintelui Dumitru, amândouă monahii, Rafaela și Filofteia, care l-au îngrijit și chiar l-au salvat înainte de 1989, când s-a aflat în momente de cumpănă. După o răceală puternică, din cauza frigului pe care bucureștenii îl resimțeau iarna în casele lor, Părintele s-a îmbolnăvit și, dacă nu ar fi fost dus la Mănăstirea Țigănești, unde vie­țuiau cele două rubedenii, nu cred că mai putea fi salvat. După acest episod de tristă amintire, Părintele Dumitru a mai trăit câțiva ani buni, continuând să scrie noi pagini din monumentala sa operă teologică.

În cei aproape 20 de ani de când pe­regrinez în cetatea Bucu­reș­tilor, m-am abătut de multe ori la mormintele cernicane, rostind rugăciuni de dezlegare.

Ultima „întrevedere” s-a petrecut într-o atmosferă de reculegere, când lespedea dată la o parte, după 31 de ani de la înmormântare, ne-a oferit prilejul să pregătim osemintele pentru venerare, după proclamarea solemnă a canonizării.

Preotul profesor Dumitru Stăniloae își alesese locul de îngropăciune foarte aproape de cel al prietenului său de mulți ani, arhimandritul Benedict Ghiuș.

Dintre toți cei apropiați, părintele Benedict i-a rămas, mai mult de un sfert de veac, un bun vecin și prieten.

În vremea în care trăiau, și unul, și celălalt căutau comuniunea și iubirea care izvorăsc din Dumnezeu, modelul suprem întâlnit între Persoanele Preasfintei Treimi.

Părintele Dumitru Stăniloae era apropiat și cuvioșilor Paisie și Cleopa de la Sihăstria, pe care îi cinstea și despre care vorbea cu venerație, cum îndeosebi s-a apropiat de sfinții de altădată ai Bisericii, cărora le-a tâlcuit scrierile.

A fost numit „teolog” când a început să cerceteze scrierile Pă­rin­ților Bisericii, arătând față de Sfântul Grigorie Palama o deosebită cinstire, răsfrântă apoi și către autorii filocalici. Părintele Dumitru Stăniloae a reușit să prezinte, atât celor din România, cât și celor din lumea întreagă, o teologie vie.

Așa sunt cuvintele pline de lumină: zidesc pace și liniște, aduc împreună oameni și comunități, cresc generații de mărturisitori ai iubirii dumnezeiești și sădesc oaze ale Împărăției cerurilor pe pământ.

S-a amintit, adeseori, despre simplitatea în slujire și rugăciune a Părintelui Stăniloae. Cred că a învățat acest lucru de la monahii care puneau puțin preț pe cele exterioare. Scrierile lui rămân pentru fiii Bisericii și pentru ucenicii Părintelui Mărturisitor un îndemn ferm de a urma sfinților.

Se cuvine a mai fi amintită și prietenia Părintelui Dumitru Stăniloae cu marele nevoitor din Muntele Athos, Petroniu Tănase, Prodromitul.

De altfel, în lucrarea sa Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, părintele Petroniu îl evocă, amintindu-și vizitele pe care le-a făcut la Sihăstria.

Din acele cuvinte reținem, ca și cum ne-am fi întâlnit cu un mare părinte al pustiei, sfaturile pe care le adresa ucenicilor: „Roa­gă-te necontenit. Lasă-te în voia lui Dumnezeu. Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de încercare. Nu te lega de nimic din cele vremelnice. Viața să-ți fie hotărâtă, fără compromisuri și confuzii, limpede. Nu pierde din vedere ținta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieții”.

Părintele Dumitru Stăniloae a arătat ucenicilor săi cât de importantă este trăirea aproape de sfinții pe care Biserica noastră îi are îndrumători, pilde, icoane: „Ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii (...) și să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 18-19).

Au fost numeroși profesori de teologie în facultățile din Bucu­rești și Sibiu și apoi în cele care s-au adăugat îndată după 1990. Unii s-au remarcat drept teologi de marcă, scriitori, gânditori, filosofi, dar puțini ajung la o asemenea măsură. Au fost însă unii care s-au asemănat marilor trăitori din Ortodoxia trecutelor veacuri, fiecare cu trăirea și măsura lui, cunoscute în mod deplin numai de Dumnezeu, Unul Sfânt, Care întru sfinți Se odihnește...

Așezarea mormântului familiei Stăniloae în cimitirul cernican, alături de mulți ierarhi, peste 20 la număr, ori de călugări cu viață sfântă, precum și de profesori de teologie și preoți misionari, arată prietenia marelui teolog cu isihasmul, cu înaltele trăiri, cu iubitorii de rugăciune pe care i-a întâlnit în paginile tomurilor de teologie și aievea, în timpul vieții, dar și dorința de a rămâne în continuare în armonie cu ei și cu Dumnezeu.

Omul trebuie să se închidă mai des în cămara inimii, să se roage în taină cu toată căldura duhului și cu credință lucrătoare. Este foarte important să aducem rugăciunea noastră înlăuntrul inimii, nu doar pe buze, pentru a nu ne risipi în fața lumii grăbite!

Măcar în trecere, se cuvin câteva cuvinte și despre Maria Stăniloae, prezbitera. Ce mare dar al lui Dumnezeu pentru un preot să aibă o asemenea soață, să fie ajutat și secondat de înalte trăiri și dăruiri!

Așa cum am mai spus, întâlnirea mea cu Părintele și cu preoteasa Maria Stăniloae a rămas de neuitat. Chiar dacă nu mi-au adresat prea multe vorbe, am stat în preajma lor ca în preajma unor lumini, lăsându-mă privit de ei și silindu-mă să mă adun în mine pentru a mă bucura de evenimentul întâlnirii.

Cuvintele pe care le-am regăsit în scrieri și amintiri și le-am auzit și de la alții, din mărturisiri care continuă după 30 de ani, se vor adăuga mărturisirilor Celui pe Care Părintele profesor L-a preacinstit în temniță, la orele de curs de la facultate, în nenumăratele ceasuri de lucru la masa de scris, o lucrare asemenea unei pravile, săvârșită din dorința de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu, de a fi următor al sfinților.

Văzându-le pe toate acestea, oamenii l-au numit și pe el continuator și prieten al marilor Pă­rinți de odinioară.