Din scândură...

Lectura însemnărilor de pe manuscrise şi cărţi vechi din ţara Moldovei din volumul al IV-lea (1829-1859) al corpusului editat de istoricii ieşeni Ion Caproşu şi Elena Chiaburu, tipărit de Editura „Demiurg“, ne oferă şi o instructivă călătorie prin istoria limbii române literare din secolul al XIX-lea. Textele de diferite tipuri (dedicaţii, „ex libris“, simple notaţii de „memento“ etc.), scrise pe foi albe ale manuscriselor şi cărţilor (unele de-acum mai noi), ne impun constatarea că şi redactarea unor astfel de enunţuri se resimte de existenţa unor limbaje funcţionale.

De exemplu, însemnarea, marcând încheierea, de către un cleric, a traducerii Cântării cântărilor, îmbracă tonul, ceremonios, al rugăciunii: „Slavă, cinste şi închinăciune Celui în Troiţă, Unuia Dumnezeu, carele mi-au ajutat, după ce am început de am şi sfârşit. Iar cei ce vă veţi întâmpla a ceti, bucuraţi-vă în Domnul şi vă rugaţi pentru mine…“. Sau: „Această sfântă Evanghelie, îmbrăcându-se cu argint de mine, robul lui Dumnezeu, marele vornic Andrei Başotă, s-au dat la biserica mea de la moşia Şoldăneştii, unde se prăznuieşte hramul Sfântului Ierarh Nicolai, spre podoaba ei şi pomenirea mea şi a neamului meu, la anul 1847“. Se încearcă şi registrul filosofic: „Mai bine este pruncul sărac şi înţelept decât împăratul bătrân şi fără minte, care nu ştie mai mult a purta grijă“, scrie un ieromonah, Ghenadie, la 1829, pe o Liturghie.

Pe de altă parte, pe baza unor astfel de însemnări putem observa unele schimbări în limbă. Astfel, constatăm adoptarea modei „franţuzeşti“ în ceea ce priveşte finala -esco a numelor de familie: „Această Evanghelie este dăruită de noi, subînsemnaţii Vasile Condrăchesco, Maria, soţia, Condrăchesco şi Mariţa Condrăchesco“ (1850; probabil este grafia pisarului, căci respectivii semnează Condrăchescu!); iată şi o inedită clarificare a unui prenume franţuzesc: „Astăzi, 1841, luna iunie 20, au botezat soţia me pe domnişoara Aneta şi i-am pus numele Anica“. În Basarabia, încep să fie folosiţi termeni administrativi ai „stăpânirii“: „biserica cu hramul Sfinţilor Mai Marilor Voievozi din satul Buiucanii, uezdul Orheiului, oblastiia Basarabiei“ (1829), iar numele de persoană se rusifică: preotul Anastasie Neaga semnează şi Anastasii Ivanov Neagulov (1847).

Caracterul de însemnări personale antrenează apariţia unor cuvinte de epocă, unele greu de înţeles şi de explicat astăzi; într-o „răţetă de doftorii“ din 1830 sunt menţionate, în „dramuri“, printre altele, următoarele ingrediente: „piatra sulimanului, argint viu, canfură, nucuşoară de cea bună, turta lupului, sacâz bun, solzi de crap proaspăt şi falcă de ştiucă“. După cum, permite şi libertăţi de exprimare, din registrul familiar: iată cum îşi pune cenuşă în cap posesorul unei cărţi, pe tema lecturilor nepotrivite: „Vai mie, înnegritule suflete, până când de la răutăţi nu mai curmezi! Până când vei tot citi la Istorie lui Erotocrit şi a Aritusii şi altora ca acestora? Cu aceste digrab vei merge la rai, cu cerga în cap“ (1835; chiar pe un volum purtând titlul menţionat).

Vrem să încheiem lectura acestor Însemnări prin semnalarea unei rarităţi stilistice, anume expresia „a citi din scândură în scândură“, înregistrată în Dicţionarul Academiei, dar pentru care nu am găsit până acum nici un citat. Iată textul ce o cuprinde: „Această sfântă carte ce se tâlcuieşte Vieţile Sfinţilor ale lunii lui septemvrie o am citit-o şi eu multpăcătosul, cu agiutoriul Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, din scândură în scândură, spre folosul sufletului meu, la anul de la Hristos 1840, avgust. C. Emanoil“. După un moment de ezitare, ne putem da seama că este vorba de o expresie sinonimă cu „a citi din scoarţă în scoarţă“; există şi o variantă veche „a citi din doască în doască“. Or, scoarţă şi doască înseamnă chiar „scândură“, iar punctul de plecare este practica de a lega cărţile în coperte de lemn, pentru a le face rezistente. Iată un singur citat, în care acest fapt este explicit: „Pe tăblia stranei, erau câteva cărţi liturgice… cu scoarţe de lemn“ (din Rebreanu). Abia acest înveliş solid era, apoi, suflat cu argint sau cu aur (vezi, mai sus, însemnarea vornicului Başotă).

Şi, pentru edificarea cititorului, reproducem alăturat o reconstituire contemporană, destul de grosieră, dar pe baza căreia putem înţelege imediat ce înseamnă „a citi din scândură în scândură“.