Dintr-un tezaur al taifasurilor și divanurilor

Așezate în prețioasa salbă literară, interviurile lui Grigore Ilisei, publicate în anul 2023, constituie un adevărat te­zaur cultural. Întâlniri, dialoguri, con­vorbiri, toate așezate în trainice și minunate tipare, sunt puse la dis­poziția publicului român spre a fi lecturate pe îndelete. S-au adunat numeroase astfel de texte în perioada în care Grigore Ilisei a activat ca jurnalist, redactor și apoi director al Radioului Iași, respectiv al studioului regional al Televiziunii Române din Iaşi. De altfel, el însuși vorbește despre mulțimea casetelor audio și video, care abia încăpeau într-un cufăr, din cele duse altădată în călătoriile cu poștalionul.

Scriitorul, ajuns la vârsta octogenară, mărturisește că interviul a fost genul la care a recurs adeseori, întrucât reprezintă cheia cu care poți deschide uși ferecate și prin care poți descoperi lumi fermecate. E drept că un interviu din cartea „Din cufărul taifasurilor...” poate defini, în general, sau măcar în parte, un om, pentru că unii dintre cei intervievați, chiar dacă au fost și sunt oameni remarcabili, au rămas prea puțin cunoscuți. Cel care are inițiativa dialogului salvează pentru posteritate, pentru istoria literaturii, a culturii, pentru istoria Bisericii, în general pentru oamenii altor generații, ce nu a reușit să prezinte semenilor lui. Interviul este astfel genul literaturii publicistice care menține vie, într-un mod optim, memoria culturii.

Principalul merit îl are cel cu inițiativa. Oricât de important, de savant, de priceput meșter al cuvântului ar fi cel invitat la dialog, dacă nu ar exista inițiatorul, multe din amintiri s-ar pierde.

O carte de restituiri, de mare frumusețe și profunzime, ne ajută să înțelegem altfel lucrurile, să pricepem că sfătoșenia la aceste persoane a lăsat semne durabile, fiind și una dintre caracteristicile fundamentale ale omului cetății. Cum spuneam mai înainte, istoria îi va reține pentru totdeauna și îi va pomeni, după sfatul Sfântului Apostol Pavel de a nu rămâne nimănui dator decât cu iubirea (Romani 13, 8).

Dintre vechile discuții cordiale, o parte au fost deja publicate. Așa s-a născut cartea „Cu George Lesnea prin veac” sau cu Cella Delavrancea și Ștefana Velisar Teodoreanu. Alte interviuri au fost adunate între copertele cărții „Portrete în timp”. Este, după vorba autorului, un tezaur al mărturisirilor. Astfel de bogății sunt de o certă valoare, iar dacă folosim expresia „inestimabilă valoare”, nu suntem departe de adevăr.

Cel dintâi interviu, așezat de scriitorul însuși în fruntea celorlalte, l-a avut ca protagonist pe Bartolomeu Valeriu Anania.

Autorul aproape că uitase de acest text. A fost însă ajutat de scriitorul Aurel Sasu, care l-a întrebat, la un moment dat, dacă păstrează manuscrisul pe care îl găsise incrustat în paginile jurnalului ananian. Era o simplă notare pe care Aurel Sasu a sesizat-o și a mers pe urmele ei.

Bartolomeu Anania mărturisea despre un lung interviu cu Grigore Ilisei, pentru Radio Iași, înregistrat pe casetă. „Prânzim împreună, vremea se îmbunătățește, dar e rece.” Fiind ajutat de cei de la Radio Iași, Grigore Ilisei a găsit comoara pierdută. Deși anumite lucruri sunt cunoscute, în general, de publicul larg, unele merită a fi subliniate.

Bartolomeu Anania spune că, în decembrie 1990, aflându-se la Văratec, a slujit în biserica mănăstirii și a citit Evanghelia Sfinților Strămoși, din capitolul întâi al Evangheliei după Matei. Atunci și-a zis că trebuie să înceapă îndată diortosirea traducerii Noului Testament. În acea duminică a transcris primul capitol și, până seara, l-a și isprăvit. Același Bartolomeu Anania mărturisește că vreme de aproape trei ani, cu excepția sărbătorilor și a unor duminici, a lucrat neîntrerupt, între 10 și 14 ore pe zi, interval de timp în care nu mai făcea nimic altceva. A revăzut apoi textul, a revizuit unele note, a făcut ultimele confruntări și redactarea unor introduceri la fiecare Carte a Noului Testament.

Întrebat de Grigore Ilisei unde ar situa, în succesiunea apariției textelor biblice din România, lucrarea lui, Anania răspunse: „greu de spus”. „E foarte greu ca ostenitorul să își evalueze singur osteneala. Rămâne în seama altora să o facă.” Mărturisea că a lucrat folosind metoda comparativă, astfel a trecut fiecare verset prin 15 filtre, nouă după ediții reprezentative pentru limba română, trei în franceză, trei în engleză, confruntate frecvent cu originalul grecesc, dintr-o ediție critică nouă și foarte bogată.

A fost întrebat dacă se plasează pe linia lui Gala Galaction, cât este de aproape sau de departe de el. Răspunsul prompt: „Galaction a fost unul dintre cei ce mi-au stat în față când am alcătuit versiunea”. În același timp, a mărturisit că fiecare generație de traducători a raportat succese și insuccese, fiecare traducător care revizuiește o ediție a Sfintei Scripturi a Noului Testament sau a Bibliei întregi datorează foarte mult înainta­șilor săi. I-a folosit izbânzile lui Gala Galaction, dar s-a și distanțat de el, pentru că acesta îl pusese pe scriitor în față, iar pe teolog în spate, preferând principiul traducerii ușor literaturizate. Anania amintea, în schimb, că a mers pe un principiu conservator călăuzitor, acela că adevărurile lingvistice ale limbii grecești trebuie să devină adevăruri lingvistice ale limbii române.

Acestea au fost câteva din mărturisirile lui Bartolomeu Valeriu Anania, pe atunci arhimandrit, îndată ce isprăvise diortosirea Noului Testament și avea în vedere proiectul începerii Vechiului Testament, cu Cartea Facerea. Pentru acest demers era înarmat cu ce îi trebuia: tratate, concor­dan­țe biblice, dicționare, hârtie de scris și mașină de dactilografiat, cu panglică nouă, care aștepta să așeze în cuvinte noi textul scripturistic. Mărturisea că dorește să încheie, dacă Dumnezeu îi va da ani și putere, această muncă de diortosire a întregului corpus scripturistic.

Un alt interviu care mi-a atras atenția a fost realizat cu profesorul, compozitorul, omul de cultură și de suflet Viorel Munteanu, care mărturisea că muzica bună va mângâia întotdeauna sufletele. Între cele discutate cu profesorul ieșean, fost decan al Facultății de Muzicologie, Pedagogie Muzicală și Teatru din Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, a fost cea legată de proba de aptitudini muzicale, care era absolut necesară altădată la admiterea în liceele pedagogice, precum și în seminarele teologice. Era mâhnit că această cerință devenise, la un moment dat, facultativă. Aprecia că e nevoie de aptitudini muzicale în cazul instituțiilor de învățământ amintite, atât învăță­torii, cât și viitorii slujitori ai Altarului urmând să lucreze sub imboldul muzicii. El însuși mărturisea că s-a autodescoperit și a fost apoi remarcat de alții. Elev la Liceul Pedagogic, a început studiul viorii, iar profesorii lui au considerat că are înzestrare, îndrumându-l spre Școala Populară de Arte, unde a întâlnit un profesor extraordinar, iar mai târziu, în vremea Conservatorului, a lucrat cu alți dascăli de renume.

Deschiderea profesorului Viorel Munteanu către lumea Bisericii, ierarhi, oamenii de cultură a rămas o frumoasă amintire. Am participat, odată, în instituția pe care o coordona, într-o zi de sărbătoare a spiritului, la acordarea titlului de doctor honoris causa Mitropolitului Moldovei, Daniel, urmată de exprimarea unor cuvinte calde la adresa rolului Bisericii în societatea românească.

De asemenea, interviul cu Victor Spinei impresionează prin stil și autenticele mărturisiri. Cunoscător al istoriilor vechi, iubitor al adevărului și cercetător de renume, a făcut urmă­toarea consemnare: „Nu fac disjuncție între românitatea din dreapta și stânga Prutului. Suntem un mare popor pe care numai soarta ne-a despărțit. Să sperăm că nu pentru totdeauna”.

Mărturisea că o parte din rudele lui, care au rămas dincolo de ape, au avut un sfârșit tragic. Un frate al tatălui său a murit în Siberia, iar o rudă a fost silită să se sinucidă. Bunicul lui, preot, a fost deportat; n-a plecat, pentru că nu concepea să-și părăsească enoriașii. A făcut referire la faptul că, dacă el însuși ar fi rămas acolo și ar fi fost dus în Siberia, cine știe dacă ar fi îmbrățișat studiul istoriei și ar fi scris despre istoria Kirghiziei!

Victor Spinei face radiografii pline de realism și înțelepciune. Trebuie găsită o cumpănă pentru scrierea istoriei echilibrată. Sunt percepții, viziuni și interese diferite. Este bine ca oamenii să-și spună opiniile. Avem datoria să le luăm în calcul, să le gândim, să procedăm la un bilanț. Considerăm necesare tendințele de demitizare ale unor figuri ale istoriei. Nu avem nevoie de o mitizare a tainelor din trecut, însă nici nu e benefică exagerarea în direcția opusă. Exagerările sunt păguboase și într-o parte, și în alta. Spre exemplu, cazul lui Eminescu: nimeni nu îi contestă genialitatea poetică, dar se merge prea departe când se dorește a-l socoti pe uriașul poet la fel de mare în dramaturgie și în proză. Eminescu era un om complex, cu cunoștințe enciclopedice, dar asta nu ne îndreptă­țește să degenerăm în exuberanțe ale mitizării...

De asemenea, Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, care sunt priviți, de multe ori, numai sub un unghi strict pozitiv. În ansamblu, aceștia stau pe un soclu foarte înalt, însă în lucrările științifice nu trebuie mers doar pe laturile pozitive. Chiar și atunci când cineva este genial, are cusururi...

Cartea conține și alte mărturisiri. Amintite sunt doar frânturi dintre cele pe care scriitorul atent le-a găsit în cuvintele invitaților săi. Frumusețea celor spuse, de departe, este demnă de păstrarea lor într-un adevărat tezaur.

Mesajul cărții domnului Grigore Ilisei se adresează mai ales tinerilor iubitori de înțelepciune și de lucruri esențiale, care nu trebuie să pregete a cere păreri și a solicita interviuri celor de la care ar putea (și am putea) învăța.

Este principalul mesaj al lucrării scriitorului Grigore Ilisei, o carte pasionantă și iscusit construită.