Distincţia între a fi înţelept şi a fi matematician

Raporturile dintre ştiinţe, distincţia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi dobândirea înţelepciunii sunt lucruri pe care filosofia greacă le-a dezbătut, nu sunt o descoperire a modernităţii. Apofatismul teologiei şi discursivitatea metodelor de cunoaştere ştiinţifică, atât de dezbătute acum, fac şi ele parte din recuzita anticilor. Nu mai vrem însă să luăm în seamă ce au gândit alţii, trecutul nu ne mai spune mare lucru, din moment ce ni se pare că aducem lucruri noi în discuţie.

Astăzi, se impută ştiinţei caracterul ei discursiv şi faptul că nu conţine nici un adevăr, de genul adevărului din religie. Dar ştiinţa nici nu şi-a propus aceasta, nici obiectul şi nici metodele ei nu sunt adaptate cunoaşterii suprafireşti, sacre. Ar fi şi o mare prostie să ceri unei ştiinţe, al cărei obiect de studiu este lumea sau cele ce sunt din lume, să aibă ca metodă de cunoaştere una dintre metodele teologiei.

Teologia ar putea foarte bine să arate fiecărei fiinţe, fiecărei ştiinţe care este sensul, menirea ei. Ceea ce ar putea face religia pentru ştiinţă este o redescoperire a sensului, căci aceasta este marea problemă a modernităţii: lipsa de sens. Ce i se cuvine fiecăruia pe treapta ei de existenţă, care este modulul propriu de a fi, cum îşi poate afla împlinirea, care este scopul, menirea fiecăruia, la acestea poate răspunde teologia.

Nu poate fi făcută confuzia că matematica ar duce la înţelepciune sau că ştiinţele ar aduce o cunoaştere suprafirească. Lipsa de delimitare a obiectelor şi metodelor cunoaşterii duc la tot felul de ştiinţe hibride.

Aristotel face, de exemplu, distincţie clară între cunoaşterea matematică şi înţelepciune. În Etica nicomahică, Aristotel spune care este diferenţa între a fi matematician şi a fi înţelept: „o dovadă pentru ceea ce am spus este faptul că chiar în tinereţe poţi fi geometru, matematician şi, în genere, versat în astfel de lucruri, dar nu înţelept. Cauza este că înţelepciunea practică se aplică la ceea ce este particular, şi aceasta se capătă numai prin experienţă. Un om tânăr nu poate însă avea această experienţă, căci ea apare numai după o lungă perioadă de timp“.

Înţelepciunea ţine de viaţă, de raportarea la fapte, întâmplări, situaţii particulare, pe când matematica se ocupă cu abstracţii. În opoziţie cu Platon, Aristotel afirmă că entităţile matematice iau naştere numai datorită abstracţiei, nu au autonomie (substanţialitate). Platon consideră că, alături de lumea simţurilor şi de idei, s-ar afla ca intermediare formele matematice ale lucrurilor, forme care se deosebesc de lumea sensibilă prin faptul că sunt eterne şi imuabile, iar de idei prin faptul că ele ar exista în mai multe copii asemănătoare între ele, în timp ce ideea este totdeauna una singură.

Este o preocupare comună a celor doi filosofi de a separa obiectul de studiu al matematicii, de a-l delimita de obiectele de studiu al celorlalte ştiinţe. Astfel, se evită confuziile şi o clarificare a relaţiilor dintre ştiinţe va aduce după sine şi stabilirea unor raporturi armonioase, dar şi concluzia că nu ar trebui să se contrazică, să se anuleze una pe alta.

În Metafizica, Aristotel spune care este relaţia dintre matematică, fizică, teologie: „Dacă există însă ceva etern, nemişcat, separabil, atunci acesta intră sigur în domeniul unei ştiinţe teoretice, dar în nici un caz în domeniul fizicii - pentru că aceasta tratează despre anumite obiecte în mişcare - şi nici în domeniul matematicii, ci în acela al unei ştiinţe anterioare lor.

Fizica tratează despre lucruri separabile, dar nu nemişcate; matematica, cel puţin în unele domenii, despre obiecte nemişcate, dar poate nu separabile, ca existând într-o anumită materie; pe când ştiinţa primă are ca obiect lucruri care sunt şi separabile şi nemişcate.

Negreşit, toate cauzele trebuie să fie eterne, mai ales acestea, pentru că ele sunt cauza acelor lucruri pe care noi putem să le vedem, provenind de la divinitate, aşa încât există trei ştiinţe teoretice: matematica, fizica şi teologia...“.

Cu această distincţie clară în minte, nu putem cere matematicii să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, nici religiei să explice lumea în mod ştiinţific. Nu se poate nici ca teologia să dispreţuiască ştiinţa, să privească cu orgoliu obiectul şi metodele ei de studiu, dar nici ştiinţa nu îşi poate proclama accesul la cunoaşterea absolută. O bună smerenie vine totuşi târziu. Petre Ţuţea, care spune că a juns la concluzia că nu este nici un adevăr în ştiinţă, spune că a avut nevoie de o viaţă întreagă pentru a dobândi această înţelepciune. Dar nici nu ne putem dispensa de cuceririle moderne ale ştiinţei, pentru că trăim în lume, şi lumea ne este dată ca treaptă spre Dumnezeu. Nu suntem îngeri să dorim doar o cunoaştere apofatică a lui Dumnezeu. Există trepte de cunoaştere şi metode specifice fiecărei trepte, fiecărei ştiinţe, şi pe fiecare treaptă trebuie să ne purtăm în armonie cu locul în care suntem.