Dobrușa, un miracol teluric cu parfum celest

Cine călătorește pe dome­niul de la Dobrușa ră­mâne încântat de fru­mu­sețea fără seamăn a locului. Nu este o frumusețe singulară, pământul românesc mustind de astfel de locuri, dar spațiul despre care vorbim are valențe cu adevărat minunate. Ra­reori se oferă o asemenea priveliște, până departe, ochiului căutător de frumuseți celeste.

Locul pare a fi frate cu cel de la Cozia, întrucât se află aproape de malul Oltului. Dacă privești de pe balconul Mănăstirii Cozia în luciul Oltului, îți vezi chipul oglindit în apele care curg agale, ducând cu ele bucuriile, tristețile și dorurile pă­mân­tului. La Dobrușa, Oltul este ceva mai departe. Îl privești din prid­vorul conacului, ca dintr-un amvon agățat de cer, și-l vezi în toată splen­doarea, bucurându-te de prezența lui, știind că în preajmă pământurile sunt mănoase, iar oamenii se bucură de darurile primite de la Dumnezeu, prin truda mâinilor lor.

În celelalte părți, privești până departe viile, livezile și pădurile. Dea­lurile domoale, nici prea înalte, nici lipsite de frumusețe, adăpostesc în unduirile lor mănăstirea cu hra­mul „Sfântul Pantelimon“, ridicată pe pământul familiei Stoica, și Schi­tul Dobrușa, cu o istorie de câteva vea­curi bune.

Conacul Dobrușa și zona dimprejur continuă istoria schitului cu ace­lași nume, aflat nu prea departe, sub ocrotirea căruia, într-un veac și jumătate, întinderile înveșnicite din ramuri genealogice, crama, podgoria și oamenii locului se află. De aseme­nea, ne duce cu gândul la Mănăstirea Dobrușa de dincolo de Prut, unde a existat o intensă viață duhovnicească și o icoană minunată a Maicii Domnului, ocrotitoarea celor aflați pe valurile acestui veac.

Mănăstirea Dobrușa din Basa­ra­bia este un loc de rugăciune si­tuat la 20 km de orașul Șoldă­nești. Cel mai probabil, așezarea călugă­rească a fost întemeiată în anul 1772 de că­tre monahul Ioasaf, venit de la Mănăstirea Probota, Suceava, care a ridicat o biserică de lemn, îm­­preu­nă cu un alt monah, Eufi­mie, din Mă­năs­tirea Curchi. În 1890, Mănăs­tirea Dobrușa număra 89 de monahi și frați, toți moldo­veni, în afara egu­menului Porfirie, rus de neam. Până în 1863, slujbele se oficiau în limba română, însă, ulterior, a fost impusă limba sla­vonă în cult. Biblio­teca mănăstirii cuprindea multe cărți românești tipărite în Prin­ci­pa­tele Române în secolele 17 și 18. În 1960, Mănăs­tirea Dobrușa din Re­publica Mol­dova a fost trans­formată în școală- internat pentru copiii cu nevoi spe­ciale, care a func­ționat până în 1994, când credincioșii satelor din zonă au solicitat în mod repetat redeschiderea mănăstirii.

Povestea fascinantă a familiei care stăpânea acest ținut, pe care l-a pier­dut într-o zi, așa cum s-au pierdut alte nenumărate loturi de pământ ale celor care au repre­zen­tat mult pentru națiunea română, atunci și acum, arată destinul unora veniți de departe, care au gustat paharul pribegiei, dar și-au găsit rostul într-un anumit loc și timp în ținu­tu­rile însoritei Oltenii, ocrotită de Cuviosul Nicodim de la Tismana.

Domeniul pentru care așezăm în rama timpului frânturi de minu­nată istorie este atestat documen­tar către cea de-a doua jumătate a veacului al 19-lea. Pe la începutul secolului trecut, Iancu Râmni­cea­nu, directorul Băncii din Drăgă­șani, cel mai mare dintre cei 17 co­pii ai unei familii de boieri din Gorj, ale cărei rădăcini coboară în timp câteva secole, și Maria, venită din Macedonia, din zona Bitolia, ținutul de clisură vlahă, bunicii distinsei farmaciste Emilia Chirițescu, au reamenajat și extins podgoria, cum­pă­rată de ei. Când au preluat pro­prie­tatea, conacul, verita­bilă em­blemă a podgoriei, era deja zi­dit din anii 1904-1905 de către meș­teri italieni, care s-au stabilit în di­fe­rite perioade în zona despre care vorbim. E drept, la începutul veacu­lui al 20-lea au venit din Italia din pricina stării precare în care se aflau țara, economia și familiile lor, mulți dintre negustorii ori construc­torii cu deosebită pricepere (compe­tență) stabilindu-se în zona Drăgă­șani, la Târgu Jiu și în alte locuri.

Impresionează frumusețea cons­truc­­ției, o clădire nu exagerat de mare, cu un stil arhitectural de înal­­­tă clasă, cu simetrii și asimetrii bine echilibrate, cu o nobilă intrare prin­ci­pală și o splendidă terasă, cu ve­dere către viile din spatele cona­cului. Intrarea elegantă, monumen­tală, cu un turn înălțat pe două etaje, stră­­­juit de scări și împodobit cu bal­coane susținute de coloane și arcade, ca în arhitectura pala­te­lor brâncove­nești, precum Mogo­șoaia sau Potlogi, din care se ins­piră, încântă privirea prin armonie și echilibru. Pe latura dinspre vie, deschiderile cu arcade susținute de coloane se desfășoară și de o parte și de alta a turnului cen­­tral, trans­formând fațada într-un foișor ce amintește de incintele mănăstirilor brâncovenești din zona Vâlcei.

Familia Râmniceanu a reușit să transforme Dobrușa, până-n 1950, într-un loc al tradițiilor românești și macedonene, al frumuseților unei familii binecuvântate cu mari daruri, osârduitoare, evlavioasă și binefăcă­toare, elevată și preocupată de buna gospodărire a domeniului.

Familia Stoica, doamna Irinel, născută Chirițescu, fiica moșteni­toare a familiei Râmnicenilor, dim­preună cu soțul ei, domnul Valeriu, a redobândit proprietatea în 1997. Rareori se întâmplă să vezi în familia unor demnitari și profesori universi­tari, cu multiple preocupări cărtu­ră­rești și administrative, deosebitul simț al gospodăririi, al lucrurilor trainice și al aleselor înfăptuiri, ve­cine cu zidirile voievozilor și boie­rilor de altădată.

Orice popas la Dobrușa ne duce cu gândul la bogăția înțelesurilor din punct de vedere teologic, liturgic, întrucât, aflându-ne în preajma stru­gu­rilor, a viei, nu putem să nu ne gân­dim la sensurile adânci, dincolo de puțina noastră pricepere, ale Tai­nei Euharistiei.

Îmi amintesc de o vizită pe care am făcut-o la via Mănăstirii Simonos Petras, unde se nevoiesc în vremea lucrărilor câțiva călugări osârduitori. Au acolo un paraclis în care săvâr­șesc Laudele și uneori Sfânta Litur­ghie. Am remarcat istorisirile lor despre culesul viei și pregătirea vinu­lui liturgic, întrebuințat la săvârșirea Sfintei și Dumnezeieștii Euharistii. La fel mi-au vorbit unii părinți greci, inclusiv slujitorii din Frăția Sfântu­lui Mormânt, despre strugurii culeși târziu în anumite podgorii, cum sunt cele din Insula Samos, Cipru, Creta, Santorini și din alte locuri, care pre­gă­tesc special vinuri pentru Sfânta Liturghie.

Strugurii se culeg târziu, în luna noiembrie, înainte de instalarea timpului rece. Este atât de dulce vinul, încât, chiar și atunci când se adaugă o cantitate mare de „căldură” (apă fierbinte), înainte de momentul împărtășirii, firea vinului nu se schimbă. Vinul liturgic, cum este și cel de la Sfântul Mormânt, se poate împărți dintr-un potir în altele, pentru a fi cuminecați credincioșii numeroși, prezenți la marile sărbă­tori ale Ortodoxiei.

Viile de la Dobrușa transmit ace­lași mesaj tainic al podgoriilor de pe Valea Iordanului, de la La­troun, din Galileea, de pe coastele și văile Ita­liei, Franței, din insulele Greciei, din pământurile Basarabiei ori de dincolo de Ocean, în America (Cali­for­nia), Chile, Australia și Noua Zee­landă, unde se întâlnesc locuri care par a fi din aceeași matcă.

Diferitele vinuri bisericești Nama, EvDokimon (de la Mănăstirea Vato­ped), La Grande Commanderie (vi­nul Sfântului Ioan, din Cipru), vinul Rousseau Babette (Văile Darling, Stellenbosch și Constantia, Africa de Sud), vinul Nama Byzantine (Mus­cat Tyrnavos, Grecia), Muscat Kourtaki Samos (din soiul de stru­guri Moschato Aspro, din insula Sa­mos), Mavrodaphne Patras (produs din soiul de struguri Mavrodaphne, în orașul Aigio din Peloponez), pod­go­riile de la Sfântul Eustatie de la Mylopotamos (cel mai mare metoc athonit al Mănăstirii Marea Lavră), cele de la Mănăstirea Xenofont, Schi­tul Prodromu (reamenajate în ul­tima perioadă), Jercălăi, Valea Că­lu­gărească, Bucium, Cotnari sunt din aceeași stirpe cu bogăția licorilor din viile Dobrușei.

Dumnezeu lucrează întotdeauna prin oamenii harnici și buni la inimă! La Dobrușa, istoria se îmbină cu pre­zentul, o familie care redobân­dește un astfel de teren, după mulți ani de nedreptate și înstrăinare, se bucură să vadă cum darurile Cerului rodesc în podgoriile românești de tra­diție unde se păstrează soiurile românești de altădată, iar oamenii satelor din jur participă la culesul strugurilor, înnodând, prin prezența lor, tradiția dinainte de 1950, când, în mod plenar, luau parte la astfel de bucurii și se comportau cu bună­voin­ță față de stăpânii casei și ai pod­goriei. Comuniunea era reci­procă!

Vila Dobrușa și domeniul dimpre­jur este un loc care ne cheamă să cău­tăm frumusețea care va salva lumea, să păstrăm tradițiile, cum s-a întâmplat cândva, locurile care ne amintesc de frumusețea pămân­tu­lui românesc și de darurile îmbel­șu­gate pe care Dumnezeu le oferă la tot pasul.

Podgoria Dobrușa, cunoscută nu doar în România, ci și dincolo de hotarele ei, se învecinează cu do­me­niile Isărescu, Știrbey, Ior­dache, păs­trători și continuatori ai aceleiași tra­­diții viticole.

Între calitățile de căpătâi ale os­te­nitorilor de la Dobrușa sunt păs­trarea soiurilor de tradiție și imple­men­­tarea în circuit a unora noi. Ast­fel, în domeniul de aproape 50 de hec­tare al acestei istorice pro­prie­tăți întâlnim Negru de Drăgă­șani, Merlot, Cabernet Sauvignon, Feteas­că neagră, Pinot noir și Alutus, iar dintre soiurile albe, Tămâioasă ro­mâ­nească, Sauvignon blanc, Fe­teas­că regală, Pinot gri și Crâmpoșie selecționată.

După preluarea proprietății, în 1997, s-a lucrat mult, mai bine de zece ani, pentru refacerea și readu­cerea ei la viață, iar în anul 2011, la sărbătoarea Rusaliilor, a fost inau­gu­rată crama Avincis și s-au lansat primele vinuri. Pentru realizarea proiectului Ansamblul de arhitectură și peisagistică Domeniul Vila Dobru­șa - Crama Avincis, arhitectul Ale­xan­dru Beldiman a primit premiul Academiei Române.

Acest loc a devenit drag și deschis, un loc al iubitorilor de frumos, al oa­menilor de cultură, al celor îndră­gos­tiți de pictură și muzică.

La Dobrușa, proprietatea este ocrotită de vetrele monahale Schitul Dobrușa și Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”, cea de-a doua înăl­țân­du-se într-un ritm accentuat, să fie casă primitoare și loc de creație și dialog pentru numeroși ierarhi și slu­jitori ai Bisericii, demnitari, poli­ti­cieni de vocație, arhitecți, pictori, familii de tradiție din țară și străină­tate, unii dintre ei de viță nobilă, jur­naliști din țară și străinătate, ambasadori, degustători internațio­nali, somelieri, artiști lirici, instru­men­­tiști, interpreți de nai, ocarină, caval. Aici se desfășoară proiecte cul­­turale, în special în locul numit Po­ia­na apostolilor, aflat la câteva sute de metri depărtare de Conacul Dobrușa. De asemenea, în atmosfera aristocrată de la conac s-au ținut Concertele de la Conac, eveniment care cunoaște deja mai multe ediții, cu participarea unor grupuri muzi­cale și a artiștilor recunoscuți, din țară și străinătate.

Locul a prilejuit pentru mulți căr­tu­rari și oameni iubitori de frumos posibilitatea înfiripării unor înțelep­te dialoguri, moderate de domnul Va­leriu Stoica și de doamna Irinel, alături de mama, Emilia Chirițescu, de Andreea și cei apropiați din fami­lia lor.

Am fost fascinat poposind într-o zi de pregătire pentru strângerea strugurilor, când via se afla la matu­ritate. Printre butașii răspândiți în acest spațiu am găsit struguri tăiați și așezați pe țărână, parcă într-un ritual care vine de departe. Mi s-a spus că strugurii încă neajunși la ma­tu­ritate sunt sortați și unii sacri­ficați, pentru ca cei rămași să se dez­volte calitativ și nu cantitativ, din ei rezultând „vinul cel bun”.

Un astfel de proiect ne arată o dată în plus bogăția și frumusețea pământului românesc. Dacă am întâlni mai des astfel de făptuiri, lumea, țara, ar arăta altfel!

Oamenii care trăiesc într-o ase­me­nea poveste, care închină lui Dum­nezeu gândurile și rugăciu­nile lor, care întâmpină cu drag că­lă­torii se fac următori ai lui Avraam, cel primitor și bun la ini­mă, care L-a găz­duit pe Dumnezeu la Steja­rul de la Mamvri, în chipul celor trei îngeri.

Vizita într-o podgorie ne în­deam­­nă să descoperim înțelesuri adânci, dincolo de cele care ar putea fermeca ochiul și încânta mintea. Trebuie să tragem mreaja la adânc, după cum le-a spus Mântuitorul ucenicilor, și vom afla acolo rod bogat.

La Dobrușa, orice călător va trebui să privească răsăritul de soare, dar și apusul lui. Cele mai frumoase imagini sunt cele întâlnite înainte de lăsarea întunericului și la începu­tul zilei. Frumusețea din acest loc este nepereche.