Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dominus flevit

Dominus flevit

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Dan Toader - 08 Sep, 2021

Sfânta Evanghelie Îl înfă­ți­șează pe Mântuitorul în toate ipostazele vieții, în lumina naturală, firească, a unui om real, de o simplitate fără cusur. Felul Său de a fi a impresionat și i-a pus pe gânduri cu atât mai abitir pe potrivnicii Săi opozanți. Firescul Său, iubirea nemăsurată, nemaiîntâlnită până atunci, compasiunea exprimată față de semeni, modul Său unic și contrastant cu mentalitatea timpului au stârnit nedumeriri, dar și întrebări; n-au fost și nu sunt puțini cei care se întreabă: Cine este omul Acesta? sau Cu ce putere a făcut și face toate aceste fapte minunate?

Hristos a fost, este și va fi Același. Principiile Sale de viață sunt Viața însăși. Cine nu ține cont de acest fapt se află într-o continuă nedumerire și căutare. Oricât de bune ar fi considerate principiile oamenilor, ele tot omenești sunt. Valabilitatea lor este relativă, până când apar alți oameni care consideră că ei au idei mai bune ce ar trebui puse în practică. Cine nu uită, însă, de Hristos își valorizează exprimările, crezurile în cheia veșniciei și a dăinuirii. Domnul nu poate fi lăsat în subsidiarul vieții, mai ales de cei care au în alcătuirea vieții lor și din identitatea lui Hristos, adică spun că poartă pe lângă numele primit și pe cel al lui Hristos. Uneori, uităm această dimensiune, având impresia că totul se subînțelege, că totul vine de la sine.

Prea puțini sunt gata să răspundă oriunde și oricând la crezurile hristice. Atitudinea este esențialul: trădează sau confirmă. Sunt foarte pu­țini aceia care, fără a fi formaliști, în adâncul sufletului au puterea să recunoască anumite neajunsuri. Mulți suntem foarte departe fie și de dictonul socratic: Știu că nu știu nimic. Dacă ar fi altfel, s-ar vedea bună­vo­ință, schimbare și înnoire. Mântuitorul, prin felul Său de a fi, ne-a arătat că totul se probează printr-o asumare integrală, într-o lume a discordiei și a propriului interes. Atitudinea Sa a pus în dificultate comportamentul dușmănos al oamenilor. Ceea ce se întâmplă astăzi nu diferă cu nimic din ceea ce se petrecea în timpul Său. Ar părea de neconceput pentru noi, cei de azi, ca Hristos să stea la masă cu cei păcătoși - sau să sufere - Cel care a făcut atâtea minuni, a vindecat și alinat suferințele atâtor oameni. Logica iubirii este alta decât logica interesului. După rațiunea oamenilor de ieri, dar mai ales de azi, având în minte chinurile îndurate pe cruce, Hristos ar fi trebuit să reacționeze într-un alt mod. Nu trebuie uitat că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, a intrat în rânduiala firii umane fără a păcătui, fără a avea resentimente, fără iubire de Sine, ci având iubire totală, dăruitoare, iertătoare pentru semeni. Prin cuvintele Sale sfinte ne-a încredințat că Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească El și să-și dea sufletul pentru mulți (Matei 20, 28).

După noi, Hristos poate nu ar fi trebuit nici să plângă: dar, după cum ne arată Sfânta Scriptură, nu a plâns pentru chinurile îndurate, ci ca Unul care a fost numit de profetul Isaia om al durerilor și cunoscător al suferinței (53, 3). Oricât de grea i-a fost suferința, El a plâns pentru noi, a plâns pentru cei pe care i-a iubit. A plâns pentru Lazăr, prietenul Său, și pentru surorile acestuia, Marta și Maria. A plâns pentru Ierusalim, pentru noi toți... și încă mai plânge.

Într-unul din articolele revistei „Ortodoxia”, din 6 iunie 1937, intitulat Iisus plânge..., preotul Toma Chiricuță ne sugerează că Domnul a plâns pentru cei de odinioară și mai plânge și pentru cei de azi: „Iisus stă și astăzi, privind, deasupra Ierusalimului. Acest Ierusalim al zilelor noastre este Biserica Sa. Iar noi ne întrebăm: Oare nu are motive Domnul de a plânge cu durere privind la Biserica Sa?” Lipsa noastră de cunoaștere a Adevărului și, totodată, pentru că tratăm cu indiferență vorbele Sale sfinte ne face să uităm sensul celui mai scurt verset al Scripturii: Iisus a lăcrimat (Ioan 11, 35). Iisus încă mai plânge „pentru că am uitat poruncile și am umblat după cugetul nostru cel viclean, căci am viețuit ca niște netrebnici de chemarea și Evanghelia Sa, de sfintele Lui pătimiri și de micșorarea Lui, cea pentru noi... pentru că toți ne-am abătut, împreună, netrebnici ne-am făcut; nu mai este cine să facă judecată și dreptate, nu este nici unul. Am închis îndurările Tale și iubirea Ta de oameni și îndurările milei Dumnezeului nostru, din cauza răutății noastre și a vicleșugului în care am viețuit” (din Rugăciunea pentru chemarea milei lui Dumnezeu la toată litia și nepu­tința).

Pentru a arăta starea noastră în raport cu așteptările Mântuitorului de la noi, cuvintele Canonului Sfântului Andrei Criteanul sunt elocvente, Legea a slăbit, Evanghelia nu mai lucrează și toată Scriptura nu mai este băgată în seamă... (Canonul Mare, Cântarea a IX-a, Troparul 3).

Peregrinând pe urmele pașilor Mântuitorului în Țara Sfântă și coborând de pe Muntele Înălțării către Grădina Ghetsimani, m-am întâlnit cu locul care se intitulează Dominus flevit și, deodată, mi-am adus aminte de lacrimile sfinte ale lui Hristos, prin care dulcea iubire a iertării parcă ne așteaptă în Dealul Golgotei, pentru a primi lacrimile pocăinței noastre spre iertarea păcatelor. Gândul m-a dus, în același timp, la icoana Răstignirii, care se găsea - și se gă­sește - în casa noastră, din Cătiașu, icoană la care se ruga mama, pe care uneori o surprindeam cu lacrimi în ochi. Curiozitatea de copii ne-a făcut s-o întrebăm de ce plânge când se roagă. Mama ne-a îndemnat să privim icoana și ne-a spus doar atât: Cum să nu plâng, când Domnul Iisus a suferit atât de mult pentru noi? Am înțeles multe din cele neînțelese până atunci: am înțeles că o lacrimă poate fi o mică ofrandă a sufletului nostru curat pentru Domnul. În acest chip ne putem întâlni în duhul lacrimilor cu iertarea și compasiunea Mântuitorului pentru noi, care se pot preface în izvor de putere, cură­țire și bunătate.