Dor de Frumusețe

Ce mai înseamnă în ziua de azi frumu­se­țea? După părerea mea, a fi frumos înseamnă a fi viu, adică spontan și autentic. Sufocarea personalității într-o serie de automatisme sociale găunoase distruge spontaneitatea, reduce misterul persoanei umane la o sumă de formule mecanice, iar renunțarea la un set de valori anulează autenticitatea. Să fii spontan presupune să lași sufletul să vorbească prin gesturile tale, deci să fii tu însuți fără să te gândești la consecințe; să renunți la un câștig material de dragul unui gând bun, al unui sentiment. A fi autentic înseamnă a fi în acord cu propriul adevăr, dar care poate fi acesta în absența asumării unor valori, a unor principii? Relația noastră cu lumea poate fi de foarte multe feluri, există o gamă infinită, aș spune, pentru că fiecare om își creează propria lui relație. Cea mai bună dintre ele se numește adevăr. Cu alte cuvinte, adevărul se construiește, necesită efort și răbdare. Chiar și așa, rădăcinile lui trebuie să fie adânci pentru a rezista intemperiilor de tot felul. Cu toate acestea, adevărul nu are nimic în comun cu intoleranța și violența, ci numai cu blândețea și transparența. Prin rădăcinile adevărului se vede până departe!

Adevărul ne cutremură, este o realitate stranie pentru că a-l accepta în viața noastră înseamnă a nega lumea comună, cu interese meschine, în care totuși trebuie să trăim. Adevărul este greu de dus pentru că, paradoxal, ne îndepărtează de lume; forța lui este de temut pentru că poate strivi; este mai presus de noi, deși pornește din noi, ne fascinează, deși ne face mai puternici. Vedem deja că problema frumuseții nu este deloc una simplă, tocmai pentru că are un spectru larg, bazat pe valori aparent paralele. Fru­musețea este o aspirație. În artă, ne lasă să ghicim un plan superior al existenței, ne arată realul transfigurat. Un portret al lui Michelangelo este o poartă spre lumea superioară din noi. Dar…

Pentru că toate acestea sunt greu de realizat, s-au inventat mimetismul, snobismul, agresivitatea estetică și vulgaritatea. Fru­mu­sețea umană a devenit din ce în ce mai artificială, falsă și inexpresivă, iar frumusețea în artă a sucombat în „estetica urâtului”. Arta postmodernă este o artă fără suflet. Viața postmodernă, în toate aspectele ei (arhitectură, muzică, limbaj, maniere), a devenit tot mai grosolană. Vulgaritatea, știm bine, este șocantă inițial și, fapt dovedit, poate aduce audiență, dar devine plictisitoare și găunoasă prin repetiție. Moralitatea în artă este o altă discuție și nu e locul ei aici, dar cred că pe scurt se poate spune că imoralitate în artă înseamnă să mimezi doar că spui ceva fără să spui de fapt nimic.

Cum a fost posibil să se ajungă aici? Roger Scruton, filosof francez, face o analiză fină a fenomenului de urâțire a lumii. De la Platon încoace, frumusețe înseamnă să cultivi niște virtuți pentru a deveni „prieten cu Dumnezeu”. Trecând prin multe secole, odată cu Iluminismul, rolul frumuseții este pus sub semnul îndoielii. Aceasta nu mai este o emoție estetică și religioasă, ci un surogat bun pentru a-L înlocui pe Dumnezeu. Astfel se ajunge la o cultură lipsită de iubire și de înțelegere, la un cult al morții, al descompunerii și degradării.

În realitate, frumusețea este o nevoie fundamentală a ființei umane. Ignorând-o, umanitatea suferă pentru că i se ia tot ce are mai scump. Voi cita drept concluzie câteva cuvinte dintr-o recentă carte a regretatului profesor ieșean Petru Ursache, „Mic tratat de estetică teologică” (Ed. Eikon, București, 2016): „Prima manifestare a Logosului ceresc în zidire se săvârșește în numele frumosului: Să fie lumină! Cuvântul lumină este însuși chipul frumuseții suprafirești și, totodată, unul din atributele măreției lui Dumnezeu din Treime”. Frumusețe înseamnă lumină. ­Cine, privind lumina, nu se cutremură, nu devine mai frumos?