Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dor de ţară

Dor de ţară

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 29 Sep, 2020

Când mergem în alte părţi ducem totdeauna ţara cu noi. Nu ca o baniţă cu grâu, nu ca o ploscă cu vin sau ca o pungă cu creiţari. Ţara e în noi, în fiecare zvâcnire a sângelui, în fiecare bătaie a inimii, în felul în care privim şi simţim. Şi totdeauna, îndată ce părăsim, chiar şi pentru puţin timp, pământurile ei sacre, ne cuprinde pe neştiute ceea ce în limba măiastră a vechilor meşteri mari de pe o gură de rai, cu viersul bălai, se numea dor. Zic pe neştiute, pentru că, de fapt, nici nu-ţi dai seama că asta e cu adevărat. Începi doar să-ţi aduci aminte, încep să te colinde imagini şi să-ţi amiroasă a ierburi înainte de cosit. Uneori îţi trec prin faţa ochilor munţii tăi ca nişte violoncele concertând peste dealuri şi câmpii. Altădată vezi cu închipuirea soarele care ară ca un plug galben pământuri albastre. Apoi îţi aminteşti de-un asfinţit, când ninge cafeniu peste şolduroasele dealuri subcarpatice şi soarele se duce la odihnă, lăsând, pentru câteva clipe, la zenit urmă de copită sângerândă. Sau îţi vin în gând vorbe cu gust de măr creţesc şi priviri de fată, clipiri colorate de părăluţe şi petunii.

Ţara-i cu tine, în gândurile şi simţirile tale, şi tu tremuri de dorul ei ca plopii cei înalţi cât înaltul. Te cutreieră ţara cu oamenii ei, cu casele ei, cu câmpiile ei, cu uzinele ei. Vin din străfunduri de memorie, ori urcă pe scări de mătase tot felul de întâmplări de care credeai că nu mai ştii nimic. Se întorc la tine dimineţi cu pajişti fumegând şi oameni plecând la muncă, scoboară în memorie nopţile când caii sunt scoşi la păscut luna din ierburi. Se întrupează miraculos zile dulci ca un miez de harbuz şi altele mai cu mâhniri. Ţara-i cu tine. Mergând pe străzi, în bulucul de lume, ţi se întâmplă să auzi vorbă românească.

Te bucuri, cum poate nu te-ai bucurat niciodată, şi-ţi vine să-l strângi în brațe pe cel care ți-a făcut bucuria acesta neasemuită. E ca și cum ai cuprinde la piept făptura iubită. Iar când auzi pe câte un străin vorbind departe de țara ta limba română te învăluie o mândrie ce te fericește. Țara-i de dor, acel dor care-i roua sufletului și lumina minții. Oriunde te afli, de ești înrădăcinat în pământul genezei, te găsești neîncetat cât exiști, în țara ta, țara cea de dor nestins.