Dor de ţară

Când mergem în alte părţi ducem totdeauna ţara cu noi. Nu ca o baniţă cu grâu, nu ca o ploscă cu vin, sau ca o pungă cu creiţari. Ţara e în noi, în fiecare zvâcnire a sângelui, în fiecare bătaie a inimii, în felul în care pri­vim şi simţim. Şi de fiecare dată, îndată ce părăsim, chiar şi pentru puţin timp, pământurile ei sacre, ne cuprinde pe neştiute ceea ce în limba măiastră a vechilor meşteri mari, de pe o gură de rai, cu viersul bălai, se numea dor. Zic pe neştiute, pentru că, de fapt, nici nu-ţi dai seama cu adevărat de cuibărirea unei asemenea stări. Începi doar să-ţi aduci aminte, să te colinde imagini şi să-ţi amiroase a ierburi înainte de cosit. Uneori îţi trec prin faţa ochilor munţii tăi ca nişte violoncele concertând peste dealuri şi câmpii. Altădată vezi cu închipuirea soarele care ară ca un plug galben întinsuri albastre. Apoi îţi aminteşti de-un asfinţit, când ninge cafeniu peste şolduroasele dealuri subcarpatice şi soarele se duce la odihnă, lăsând, pentru câteva clipe la zenit, urmă de copită sângerândă. Sau îţi vin în gând vorbe cu gust de măr creţesc şi priviri de fată, clipiri colorate de părăluţe, vâzdoage şi petunii.

Ţara-i cu tine, în gândurile şi simţirile tale, şi tu tremuri de dorul ei ca plopii cei înalţi cât înaltul. Te cutre­ieră ţara cu oamenii ei, cu casele ei, cu pământurile, cu uzinele sale. Vin din străfunduri de memorie, ori urcă pe scări de mătase tot felul de întâmplări de care credeai că nu mai ştiai nimic. Se întorc la tine dimineţi cu pajişti fumegând şi oameni plecând la muncă, scoboară în memorie nopţile când caii sunt scoşi la păscut luna din ierburi. Se întrupează miraculos zile dulci ca un miez de harbuz şi altele mai cu mâhniri. Ţara-i cu tine. Mergând pe străzi, în bulucul de lume, ţi se întâmplă să auzi vorbă românească. Te bucuri, cum poate nu te-ai bucurat niciodată, şi-ţi vine să-l strângi în brațe pe cel care ți-a făcut bucuria aceasta neasemuită. E ca și cum ai cuprinde la piept făptura iubită. Iar când auzi pe câte un străin vorbind departe de țara ta limba română, te învăluie o mândrie ce te fericește. Țara-i de dor, acel dor care-i roua sufletului și lumina minții. Oriunde te afli, de ești înrădăcinat în pământul genezei, te găsești neîncetat cât exiști, în țara ta, țara cea de dor nestins și rostești eminescian: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;/ Căci rămâne stânca, deși moare valul,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc” („Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, 1867, 2/14 apr.).

Îmi place să cred că simță­mân­tul acesta nu piere, ci sălășluiește în noi, ca parte a ființei, o genă că­lăto­rind de la înaintași la ur­mași, poate dormitândă uneori, dar zvâcnind când țara glăsuiește, ori cântă rapsodic. Nu-i așa, chiar de suntem supărați și nu ne întrebăm ce am făcut noi pentru țară, nu țara pentru noi?, cum îi îndemna în discursul de învestitură pe americani preșe­dintele John F. Kennedy, tresărim de auzim, oriunde am fi, sonurile cele atât de mângâietor evocatoare ale enescienei „Rapsodii române”, cu țesătura sa ca de borangic, înfă­șu­rând într-o neînchipuit de măiastră ie ținuturile românești. Picură în noi un balsam și se trezește, din amor­țire, oricât de grea, dorul cel etern. Dorul de țară.