Dorinţa sfinţilor

Într-o zi (29 august 2011) am primit o scrisoare care mi-a umplut sufletul de bucurie. Expeditoarea, Rodica Ecaterina Andronescu din Braşov, mărturisea în introducerea epistolei că a scris-o cu un an în urmă, în august 2010, după ce auzise cuvântul de învăţătură ce-l rostisem la pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Iacob. A păstrat-o totuşi în sertar şi s-a hotărât să o trimită pentru că avea un mesaj special.

Surpriza scrisorii este de fapt o poezie, al cărui autor se pare a fi tocmai Sfântul Ioan Iacob, intitulată: "Aşteaptă-mă, Moldova mea, că vin" despre care nu ştim aproape nimic.

Rodica Ecaterina Andronescu a făcut pe îndelete, în septembrie 2008, un pelerinaj la Ierusalim. A hălăduit în tihnă prin vechea cetate martoră a mântuirii noastre, luând la pas piatră cu piatră, oprindu-se ore întregi în locuri încărcate de istorie şi sfinţenie, participând la Liturghii şi multe slujbe săvârşite la altare ortodoxe, răspândite în toate colţurile Pământului Sfânt.

În tot acest timp i-a fost dat să cunoască călugăriţe şi călugări români de la Sfintele Locuri. Printre aceştia le-a întâlnit pe monahiile Salomeea şi Ecaterina care se nevoiau la mănăstirea de pe Muntele Eleon, în proximitatea Ierusalimului.

Maica Salomeea, o adevărată istorie vie a perioadei de prigoană a monahilor urmăriţi în România de nedreptul decret 410/1959, i-a povestit amănunte semnificative din timpul patriarhului Justinian Marina, care de fapt a şi ajutat-o să ajungă la Mănăstirea Eleonului, locul unde altădată Mântuitorul Hristos se ruga şi peregrina în linişte însoţit de ucenicii apropiaţi, cărora le vorbea despre Împărăţia cerurilor.

Maica Ecaterina, mult mai tânără, venise din Suceviţa bucovineană. Ascultarea ei la broderia veşmintelor n-o împiedica să fie şi iubitoare de poezie. A cules, cum şi cât a putut, poezie românească din Ţara Sfântă. Dintre comorile ei, maica Ecaterina i-a dăruit evlavioasei pelerine braşovence o poezie minunată pe care se bănuieşte că a scris-o Sfântul Ioan Iacob. Timp de doi ani Rodica Ecaterina Andronescu a dorit să facă cunoscută poezia, aşa cum năzuieşte mult să vină Sfântul Ioan Iacob acasă, în România lui natală şi dragă.

Aşteaptă-mă, Moldova mea, că vin!

Moldovă sfântă credincioasă

De peste munţi, de lângă Prut

De mult voiesc să vin acasă

M-am tot zbătut dar n-am putut.

Dulceaţa ta de mamă sfântă

Copiii tăi dreptcredincioşi

M-au tot chemat să vin pe stâncă

Pe vatra sfinţilor strămoşi.

Departe dus peste hotare

Între români ce nu-s ai tăi

Te-am tot dorit cu plâns şi jale

Cu stropi de lacrimi tot mai grei.

Sunt buni românii tăi oriunde

Şi gospodari cum n-ai văzut

Dar tot mai cald e sânul mamei

Şi tot mai dulce al fraţilor sărut.

Străinul, tot străin rămâne

Când e-ntre fraţii cei el nu-i,

Şi pâinea caldă e tot rece

Când n-o mănâncă-n ţara lui.

Moldovă-mamă scumpă, dulce

Cu sfinţi şi moaşte de martiri

Cu mănăstiri şi glorii sfinte

Cu voievozi neştiuţi şi scumpe amintiri.

Cetate sfântă a credinţei drepte

Ierusalim pe plaiuri româneşti

O lume-ntreagă ai chemat să vadă

Şi cine-ai fost pe vremuri şi cine-acuma eşti.

Moldovă-patrie natală,

Cu oameni buni şi foarte primitori

Din fiii tăi plecat-am într-o iarnă

Primeşte-mă acum printre păstori.

Credinţa ta mi-a îndreptat privirea

Spre adevăr, spre bunul Dumnezeu

Voiesc să-mi mai sfinţeşti odată firea

Primeşte-mă la sânul tău.

Îmi arde sufletul şi inima de dor

Să mă sfinţeşti cu harul tău divin

Mai am să-mi mai încalţ doar un picior

Aşteaptă-mă, Moldova mea, că vin!

Nici nu se putea altfel! Mărturisiri de suflet ale unui pribeag care nu avea cum să uite locul unei copilării zbuciumate şi al tinereţii duhovniceşti.

Cuviosul Ioan Iacob a plecat de la Mănăstirea Neamţ spre Ţara Sfântă în primăvara lui 1936. Cei 24 de ani petrecuţi pe urmele Mântuitorului au fost alinaţi de rugăciunile stăruitoare şi de privegherile îndelungi săvârşite fie la Mănăstirea Sfântului Sava, în pustiul Betleemului, pe malurile Iordanului ori în pustiul Hozevei, pe urmele profeţilor şi ale marilor cuvioşi.

A schimbat dorul de ţară cu dorul după Cer

La Mănăstirea Neamţ a trăit, până în anul 1992, un prieten apropiat al sfântului, arhimandritul Claudiu Derevleanu, singurul căruia i-a trimis periodic epistole, unele în versuri, cele mai multe dintre ele publicate în ultimii ani. Unele scrisori, păstrate cu grijă de arhimandritul Claudiu, au fost confiscate de oamenii securităţii şi nu le-a putut recupera după 1990, înainte de a închide ochii.

Un lucru este cert. Iubirea faţă de ţară şi pentru Mănăstirea Neamţ unde sfântul a cunoscut viaţa Bisericii nu puteau fi uitate. Am observat că s-a încercat acreditarea ideii potrivit căreia sfântul şi-ar fi exprimat dorinţa de a rămâne totdeauna acolo, în pustiul Hozevei. Era de fapt afirmaţia ucenicului său Ioanichie Pârâială, care a fost mustrat de Sfântul Ioan Iacob într-un vis înfricoşător în care îi poruncea să dăruiască Ceaslovul, metaniile şi camilafca Mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei, semn clar că sfântul avea la inimă locurile natale. La rândul său Mitropolitul Moldovei a dăruit, dar din dar, preţioasele odoare Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, unde s-a înălţat o preafrumoasă biserică întru pomenirea cuviosului nemţean preaslăvit în ţinuturile ierusalimitene.

De altfel, multe biserici şi mănăstiri, unele zidite din temelii, l-au primit pe Sfântul Ioan Iacob ca ocrotitor şi fierbinte rugător înaintea Preasfintei Treimi.

Este, de asemenea, arhicunoscută evlavia românilor, şi în special a celor din Moldova pentru monahul nemţean care şi-a sfinţit viaţa în Ţara Sfântă.

Rugăciunile şi iubirea lor îl vor aduce într-o zi, cu voia lui Dumnezeu, acasă.

Străinul, tot străin rămâne

Când e-ntre fraţii cei el nu-i,

Şi pâinea caldă e tot rece

Când n-o mănâncă-n ţara lui...