Dragostea ca libertate

Ne lipim sufletul de oameni, de lucruri, de locuri! Suntem convinși că nu putem trăi fără cineva, fără acel ceva, că nu putem să ne împlinim decât în acel oraș, în acea casă, în acea ţară, în acea dregătorie. Nu suntem liberi! Nu suntem fericiți pentru că nu avem dragoste. Sufletul e gol. Îl umplem cu toate cele ale lumii. De fapt încercăm să umplem un gol nesfârșit pe care îl purtăm în noi neavând o legătură permanentă cu divinitatea. Suntem dependenți de cafeaua de dimineață, de omul de lângă noi, de animalul de companie, de ano­timpul preferat, de prieteni, de mirosuri, de haine, de shopping, de telefon, de televizor, de toate. Căutăm întreaga viață dragostea care să ne satisfacă egoul, trupul, mândria.

Există însă o altfel de prezență, o altfel de dragoste și altă dependență care poartă numele de Iisus Hristos! „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ (Ioan 3, 16). 

Această dragoste înseamnă libertate! Dacă ești mut, te poți înțelege cu milioane de oameni, de ești bătrân sau tânăr, frumos sau urât, cult sau incult, bogat ori sărac, nu contează! Nici locul unde ești nu este important. Ești plin de celălalt, ești tu, dar ești toți, ești nimic, dar ești totul, ești o mică parte dintr-un mare Trup (Bi­serica), ești o firimitură dintr-un întreg. Devii universal.

Care dragoste însă te face cu adevărat liber? Acea dragoste egoistă pornită din dorința de posesiune, de a stăpâni trupul și sufletul celui pe care ți-l dorești aproape? Nicidecum! Dragos­tea este de fapt prezenţa lui Dumnezeu în viața noastră, este Însuși Dumnezeu, după cum spunea Dante, „Dragostea e forța care mișcă soarele și celelalte stele”. 

Dragostea este izvorul și sufletul tuturor virtuților pe care le poate avea un om. Este esența creștinismului deoarece toate celelalte virtuți trăiesc cu adevărat numai dacă sunt încălzite și stimulate de dragoste. Dragostea aceasta, numită agape (ce se referă la dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă), este imparțială și este jertfelnică. Este darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Este dragostea  pe care a manifestat-o Mântuitorul Iisus Hristos când, pe Cruce fiind, S-a rugat pentru cei care-L răstigneau: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”.

 Dragostea este cel mai frumos sentiment care ne învăluie și ne micșorează „cu puțin față de îngeri”, așa cum e scris în Psalmul 8 al lui David. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” spunea Marin Preda. Fără puterea dragostei pământul ar fi dispărut de mult cu tot neamul omenesc!

 Pe cât de greu este să o dobândești, la fel de greu este să vorbești sau să scrii despre ea, pentru că e puțină și egoistă… Dacă am dobândi-o, am fi asemenea sfinților lui Dumnezeu, am avea pe Dumnezeu în noi. Dragostea „mai presus de toată dorirea” e perpetuă, nu moare niciodată, este divină, este necreată, veșnică, inexplicabilă asemenea Creatorului, este universală! Ea este Raiul spre care tânjim toți oamenii care am ­gustat din fructul otrăvit al cunoașterii, pierdut din cauza neascultării.

Există însă o dragoste și mai mare decât toate acestea. Este dragostea pentru dușmani. Acesta este apogeul dragostei! Dar cum oare să am dragoste pentru cel care mi-a făcut rău, pentru cel care m-a făcut să sufăr, m-a alungat, care mi-a rănit mândria, sau pentru acela care m-a deposedat de un bun ce mă încătușa considerându-l al meu, când eu nu-l pot iubi nici pe aproapele meu, pe vecinul meu, pe casnicul meu?

Nu am dobândit și nu știu dacă voi putea să am vreodată în această vremelnică viață vreo astfel de dragoste, dar știu că mi se dă să gust o picătură din ea în biserica mea ortodoxă, atunci când mă apropii cu nevrednicie și sfială, dar cu toată încrederea de Sfânta Euharistie ce mă umple de Dumnezeu, de sănătate și de bucurie.