Dragostea nu se împarte, ci se înmulţeşte

Cu siguranţă că nu există pe lume multe familii preocupate de înmulţirea dragostei. Cine-şi propune "să înmulţească dragostea" mărturiseşte învăţătura creştină într-o formă concretă şi eficientă pentru cei din jur. Dorinţa de a face binele să rodească şi să sporească reprezintă încununarea ideii de umanism creştin. Din acest motiv, când apare o asemenea familie, strădania de a scrie despre ea o carte este necesară şi bine-venită. Un exemplu în acest sens este cartea lui Nicolae Şt. Noica "Neamul Noica", apărută la Editura Cadmos în 2009.

Desigur, numele Noica duce imediat cu gândul la celebrul filosof. Însă apariţia acestuia în familia Noica este consecinţa unei acumulări calitative, sporită cu fiecare generaţie. Viaţa şi destinul fiecărui membru al "neamului" reprezintă o veritabilă expediţie în istorie. Şi mă refer la istoria desprinsă de orice înveliş teoretic şi de orice abstracţie, care enunţă filonul autentic al vieţii reale asupra căruia se poate medita cu folos. Destinele familiei Noica se aşază perfect în tiparul societăţii româneşti din ultimii 200 de ani, aşa cum a progresat ea, s-a emancipat şi apoi a suferit. Dacă bunicul a fost printre cei care au înfiinţat oraşul muntean Alexandria, nepotul acestuia candida la postul de primar al oraşului. A existat o primă generaţie, cea care a fugit de război din oraşul sud-dunărean Şistov şi care a venit hotărâtă să reuşească la nord de Dunăre. O reuşită pe care o vedea posibilă prin hărnicie, cinste, spirit de iniţiativă şi, nu în ultimul rând, credinţă în Dumnezeu. De atunci au trecut 200 de ani. Mă tem că timpurile s-au schimbat mult. Sau, optimist din fire, mă încumet să afirm că hărnicia, cinstea şi onoarea, aşezate pe fundamentul credinţei în Dumnezeu, au supravieţuit tuturor catastrofelor abătute asupra noastră de două secole încoace. Sper să fie aşa pentru că o dovedeşte şi familia Noica, modelul bazat pe demnitatea însoţită de simţul răspunderii a fost încununat de succes. Fapt interesant, reuşita unei generaţii nu a creat niciodată sentimentul periculos de automulţumire care aduce cu sine stagnarea. Fiecare generaţie a făcut un pas mai departe, văzut ca un alt început şi o nouă tentativă de a reuşi.

Şi totuşi, timpurile s-au schimbat mult. Reuşita personală era concepută exclusiv într-un sistem complex social şi intelectual, unde individul se realiza doar în comunitate. Ca urmare, strădania şi stăruinţa individuală nu erau animate de egoism stângaci şi indiferenţă destructivă. Altfel spus: a reuşi însemna să înmulţeşti dragostea. Şi tocmai din acest motiv cartea domnului Nicolae Şt. Noica este importantă. Celebrul scriitor Imre Kertesz, laureat al premiului Nobel în anul 2002, spunea într-un interviu că "istoria nu se lasă niciodată definitiv încheiată, cu ea trebuie lucrat mai departe". În spiritul acestei generoase idei, cred că exemplul înaintaşilor se cere preluat şi prelucrat spre folosul nostru. Fără îndoială, reuşita devine deplină doar când individul se deschide către lumea din jur. Hărnicia rodeşte în fapte bune şi prin trăire creştină adevărată, concretizată prin efortul cotidian de a ajuta pe cei care au nevoie. Numai aşa bogăţia nu se transformă în decadenţă şi sărăcia în disperare. Credinţa în Dumnezeu se subliniază prin fapte bune, care nu au voie să fie degradate în acţiuni penibile. Această axiomă era prezentă în viaţa înaintaşilor şi am înţeles-o în copilărie din discuţiile celor din casă, de la prietenii care ne vizitau, unii dintre ei evocaţi în cartea domnului Noica. Dorinţa de a fi creştin prin fapta responsabilă a fost violent reprimată de teroarea ce s-a abătut asupra noastră şi de aceea pare a fi prea puţin conştientizată de generaţia actuală. Astfel intervine necesitatea de "a lucra" istoria, pentru a readuce în minte ceea ce odinioară s-a dovedit a fi corect şi a garantat reuşita personală. Este evident că stagnăm şi de aceea suntem datori să reactualizăm trecutul, fără a-l prelua simplificat, ci pentru a reaşeza oamenii şi lucrurile. Cartea domnului Noica împlineşte acest deziderat. În fiecare pagină a ei, un alt membru al familiei trăieşte mai departe, continuă să lupte şi să viseze. Şi asupra acestora s-au abătut nenorociri, tragedii şi eşecuri. Şi ei au fost arestaţi, deportaţi, terorizaţi. Dar au continuat să existe aşa cum au învăţat că trebuie să o facă. Şi faptul că noi toţi existăm este semnul lucrării lui Dumnezeu, al iubirii pe care ne-o poartă.

Tocmai acest sens al existenţei noastre, eroismul tăcut care a reuşit să supravieţuiască terorii, este prea adesea neglijat şi uitat de generaţiile actuale. Aşa ne asumăm o vină colectivă, pe care, posibil, urmaşii noştri o vor judeca aspru. Nu mai avem circumstanţa atenuantă a unei dictaturi hotărâte să ne nimicească. Ne ascundem de noi înşişi, găsim uşor motive pentru a fi neputincioşi şi superficiali, tocmai într-un timp când libertatea individuală, câştigată atât de greu, ne-ar permite o reuşită de care am fi mândri.

Cu siguranţă că nu este nimerit să intru în amănuntele pline de semnificaţie ale acestei cărţi. Fiecare cititor le va descoperi spre încântarea lui. Însă, terminând-o de citit, încerc să-mi imaginez cum va arăta un al doilea volum, pe care un alt Noica l-ar scrie peste un secol sau două. Spiritul timpului se aşterne şi peste "neamul Noica". Mulţi dintre ei au plecat în alte ţări. Copiii lor au nume străine, se nasc în diferite locuri. Dar speranţa unui al doilea volum rămâne intactă atâta vreme cât aceştia se întorc în România pentru a se căsători sau a-şi boteza copiii la biserica strămoşilor lor. Şi acest semn al unui (posibil) viitor mă face să cred că acel (posibil) nou volum ar fi la fel de fascinant ca şi cel scris acum. Speranţa, se spune, stăruie şi se încăpăţânează să nu moară decât ultima, tot aşa cum omenia renaşte şi dragostea se înmulţeşte.