Duhovnicul, om al mângâierii şi al speranţei

Fiecare dintre noi ştie cât de important este un duhovnic. Cu precădere unul apropiat, înţelegător, dar şi priceput în diriguirea pe drumul cel bun al unui suflet înnegurat. Majoritatea preoţilor sunt şi duhovnici. Unii dintre ei au harisme speciale şi se remarcă la un moment dat prin ceva anume, prin cuvânt, faptă sau prin lucrare sfântă.

Dintre duhovnicii ultimului veac s-a evidenţiat chipul luminos al părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, bătrânul cu barba răsfirată, ochii pătrunzători şi cuvântul sfătos, molcom, înţelept, aşezat.

L-am urmărit pe părintele Arsenie de departe, cum s-ar spune, privind încă din copilărie la chipul său duhovnicesc, iar mai târziu ascultându-i cuvintele de învăţătură difuzate cu generozitate de mijloacele mass-media sau publicate în câteva cărţi editate în ultima perioadă.

Cu mult timp în urmă, în jurul anului 1980, l-am văzut prima dată pe părintele Arsenie, venit în vizită la Mănăstirea Sihăstria. Mă aflam într-o vacanţă de neuitat şi am observat că părintele Cleopa era foarte bucuros de această vizită, aşa cum îl văzusem altă dată când primea vizita părintelui profesor Dumitru Stăniloae ori a părintelui Constantin Galeriu.

Mai târziu am aflat că părintele Arsenie Papacioc se familiarizase cu viaţa monahală din Moldova, unde vieţuise sub atenta îndrumare a arhimandritului Cleopa Ilie.

La începuturile nevoinţelor sale sub mantia călugărească, după peregrinările de la Cozia şi Antim, s-a stabilit în Mănăstirea Slatina din ţinutul Fălticenilor, voievodala ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu, în vremea reorganizării vieţii monahale din acest loc, prin osârdia cuviosului stareţ Cleopa Ilie, arhimandritul.

Cu ani în urmă, căutând date despre istoria Mănăstirii Slatina am descoperit şi o biografie a părintelui Arsenie Papacioc, păstrată între actele cunoscutei mănăstiri de la jumătatea veacului trecut. Aşa am aflat că părintele Arsenie Papacioc a fost hirotonit ierodiacon la Rădăuţi, în 18 septembrie 1950, şi ieromonah la Mănăstirea Agafton, în 25 septembrie acelaşi an, de către bunul Mitropolit Sebastian Rusan, tocmai pe seama Mănăstirii Slatina, la recomandarea stareţului arhimandrit Cleopa Ilie. Duhovnic a fost hirotesit în duminica hirotoniei întru ieromonah, la data de 25 septembrie 1950.

La Mănăstirea Slatina, unde a vieţuit câţiva ani, părintele Arsenie Papacioc a făcut parte dintr-o obşte de o rară exemplaritate (disciplină şi duhovnicie) în care se întâlneau autentici trăitori ai Ortodoxiei româneşti, dar şi monahi erudiţi, care au format în acel loc o adevărată Academie a Rugului Aprins, unde puteau fi regăsite nume mari şi valoroase cum ar fi: arhimandritul stareţ Cleopa Ilie, ieroschimonahul Paisie Olaru, Antonie Plămădeală, Adrian Hriţcu, Andrei Scrima, Dosoftei Muraru, Petroniu Tănase, Emilian Olaru, Gherasim Câmpanu şi alţii.

Părintele Arsenie Papacioc a fost în acea perioadă ucenic de nădejde al stareţului Cleopa Ilie, pe care l-a ajutat atât la lucrările din Cancelarie, cât şi la cele duhovniceşti. Ca şi alţi părinţi din această obşte duhovnicească, a fost urmărit de organismele aparatului represiv al statului şi împreună cu stareţul mănăstirii a fost anchetat o noapte întreagă la sediul Securităţii din Fălticeni. Vreme de câţiva ani a sihăstrit împreună cu arhimandritul Cleopa Ilie în Munţii Stânişoarei, până când Patriarhul Justinian Marina a intervenit la autorităţile vremii ca cei doi călugări fugari să fie amnistiaţi, lucru care s-a şi întâmplat în anul 1954. Părintele Cleopa povestea adeseori despre retragerile sale în munţi, peripeţiile prin care a trecut, încercările de la diavoli şi de la oameni, permanenta ameninţare din partea potrivnicilor Bisericii. Cu toate acestea, cei doi sihaştri rămăseseră oameni liberi. Se raportau la cuvântul Evangheliei, se temeau de Dumnezeu şi nu de oameni, umblau iarna după urmele fiarelor şi biruiau gerul cu dogoarea rugăciunii neîncetate. Amândoi au fost oaspeţii Patriarhului Justinian Marina, care-i preţuia şi i-a adus pentru o perioadă de timp la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Monahi ca ei au ţinut Biserica pe o treaptă foarte înaltă în vremurile când alţii încercau s-o umilească.

În perioada vieţuirii la Mănăstirea Slatina, părintele Arsenie Papacioc a făcut mai multe vizite în satul Rădăşeni, unde avea casă (părintească) Ieromonahul Gherasim Câmpanu, originar din partea locului, călugăr cuvios şi duhovnic apreciat în Mănăstirea Slatina. După mărturia colonelului Constantin Perju, în casa bunicilor săi au venit în vizită arhimandritul Cleopa Ilie, ieroschimonahul Paisie Olaru, părintele Arsenie Papacioc, arhimandritul Andrei Scrima, protosinghelul Petroniu Tănase şi alţii din obştea Slatinei.

M-am bucurat să aflu că părintele Arsenie a făcut parte şi din soborul (obştea) Mănăstirii Neamţ, activând o scurtă perioadă de timp ca duhovnic al seminarului teologic din apropiere.

Cu toate că a plecat din Moldova, trăind ultimii 40-50 de ani ai vieţii sale în Muntenia, părintele Arsenie Papacioc a rămas legat sufleteşte de această zonă a ţării presărată cu mănăstiri istorice, adevărate oaze de spiritualitate şi evlavie autentică.

Când l-am cunoscut eu, se afla în ultimul pătrar al vieţii. Devenise un călugăr îmbunătăţit, considerat de către mulţi un mare duhovnic şi povăţuitor de suflete pe calea mântuirii.

La chilia sa, la fel ca şi la cea a duhovnicului şi prietenului său, arhimandritul Cleopa Ilie, poposeau oameni de stat (chiar şi înainte de anul 1989), universitari, cadre militare de rang înalt, scriitori, celebrităţi şi mulţimi nesfârşite de credincioşi. Cei care intrau pentru prima oară în curtea Mănăstirii „Sfânta Maria“-Techirghiol, văzând mulţimea de oameni care aştepta în faţa chiliei sale, se întrebau inevitabil: ce se întâmplă aici, de ce aşteaptă oamenii ca la interminabilele rânduri ale vremii?

Oamenii aceia, cu ranguri, situaţii, stări şi culturi diferite, aşteptau un cuvânt bun desprins din paginile Evangheliilor şi ale scrierilor patristice, îndemnuri izvorâtoare de nădejdi în vremuri grele. Toate acele cuvinte au rodit ca şi seminţele din ţarina mântuirii şi au făcut rod bogat, văzut şi simţit peste ani şi ani în Biserica lui Hristos din aceste locuri.

În anii slujirii mele la Bucureşti, l-am vizitat pe părintele Arsenie Papacioc în câteva rânduri, fie cu prilejul unor tunderi în monahism pe care le-am oficiat în Mănăstirea Sfânta Maria, fie în mod personal, pentru întâlnirea cu sfinţia sa.

Era un monah luminat, optimist, realist, sfătos şi înţelept. Avea darul cuvintelor şi era pregătit să converseze cu oricine. Se baza pe o vieţuire îndelungată în mănăstire, dar şi pe o experienţă duhovnicească rar întâlnită, filocalică am putea spune, dar şi ancorată în realitatea complicată a contemporaneităţii.

Şi-a păstrat virtuţile în tolba lor, n-a făcut caz de retragerea în poienile sihăstreşti din anii â50, nici de apartenenţa la un grup ales de duhovnici, întocmai după cum se şi întâmplase, sau după cum se şi vorbea.

Era doritor de conversaţie, cu umor duhovnicesc, cald şi apropiat de interlocutori. Am zâmbit la întâlnirea cu el şi m-am bucurat din toată inima. Am înţeles şi atunci că veşnicia se poate ascunde într-o clipă (dar şi că într-o clipă o putem pierde); că noi reuşim să schimbăm întunericul în lumină şi negura în strălucire, atâta timp cât dorim şi lucrăm cu adevărat pentru acest deziderat. E nevoie doar de o clipă pentru schimbare, după cum e uşor să şi cazi într-o clipă, pentru a nu te mai ridica multă vreme sau... niciodată.

Câteva momente petrecute în preajma părintelui au fost suficiente pentru a-l încadra pe arhimandritul Arsenie Papacioc în ceata unor monahi iubitori de Dumnezeu, care şi-au dăruit viaţa lor Bisericii şi ucenicilor, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efeseni V, 16). De asemenea, am înţeles mai bine de ce şi-a intitulat una dintre cărţi Veşnicia ascunsă într-o clipă.

Părintele Arsenie Papacioc a fost un mare misionar pe pământul Dobrogei într-o perioadă grea pentru Biserică şi Ţară. A predicat, a ascultat, a spovedit, mustrând cu părintească dragoste şi îndreptând cu pedagogie şi profundă înţelegere sufletele rănite.

A primit de la Dumnezeu, după grele încercări, negrăite bucurii ale Duhului pe care le-a transmis şi altora.

Cu aceste bucurii, cu optimismul specific, a plecat acolo unde-i era inima şi unde îşi pregătise din vreme sălaş la care a zidit permanent aur, argint, sau pietre scumpe, şi nu lemne, fân, trestie (I Corinteni III, 12).

După ani amintirea-i e luminoasă, iar cuvintele sale bat la uşa sufletului nostru, amintindu-i că vremea este să lucreze Domnul.