Duhul Sfintei Vineri

De Sfintele Paşti, în primăvara anului 2014, am poposit la Mănăstirea Vorona. De astă dată alături de soaţa mea Ecaterina, căreia voiam să-i arăt acest ostrov al liniştii, cuminecării, bunei şi spornicei lucrări, şi mai ales ţineam să o cunoască pe maica stareţă Teofana. În Cuvioşia Sa am văzut, de când am ştiut-o, întruparea unor daruri rar împreunate ca într-o armonie de sonuri liturgice într-o fiinţă pământeană. Cu adevărat în smeritul chip al acestei monahii, născută în urmă cu 80 de ani în satul Chişcăreni, Săveni, din ţinutul Botoşanilor, stau laolaltă frăţeşte şi se străduiesc umăr la umăr bunătatea cea parcă fără de prihană, contemplaţia unui ethos interiorizat, energia ziditoare şi vocaţia de păstorire a unei comunităţi. N-ai putea bănui, privind această făptură ce ţi se înfăţişează aidoma Sfintei Vineri din credinţele cele populare, blajină cât cuprinde, sfătoasă ca vechii înţelepţi, simplă în purtare, dar rafinată lăuntric, modelată cu nobleţe şi aristocraţie spirituală, pe luptătoarea dârză întru apărarea valorilor în care crede, cele creştine. Se scaldă îndeobşte această creaţiune omenească într-o lumină a serenităţii şi seninătăţii. Nu prea ai cum să-ţi închipui, descoperind-o azi într-o poiană a păcii depline, şerpuitorul ei drum, presărat cu tot felul de cumpene mari, în stare a strivi omul şi a-l duce în pragul disperării. La doar 25 de ani, tânăra monahie s-a trezit prinsă-n în vârtejul unei furtuni de-a dreptul distrugătoare. Ea, asemenea multor semene din cinul monahal, fusese silită să părăsească mănăstirea şi să apuce drumul pribegiei. Pornise pe cărarea monastică din fragedă copilărie, de la 9 ani, când părinţii o duseseră la Mănăstirea Agafton şi o încredinţaseră maicii Minodora Savel, cea care avea să o modeleze ca fiinţă rugătoare, slujitoare a Dumnezeului şi călăuză pentru cei doritori de cerească merinde. Viaţa Teofanei, numele de călugărie primit de Fevronia Scântei, al şaptelea copil al unei evlavioase familii, se rostuise în această matrice şi nu o putea concepe într-alt fel. Dar pe când se afla la Mănăstirea Râşca, ctitoria lui Petru Rareş din părţile Fălticenilor, acolo unde continuase firul vieţuirii ei monahiceşti, la 9 decembrie 1959, a fost izgonită din chinovie, aşa cum s-a întâmplat cu atâtea mii şi mii de monahi şi monahii din toată România, în special tineri, victime ale Decretului 415 din acel an de tristă memorie pentru monahismul românesc.

A fost pentru maica Teofana ca o prăvălire a cerului. Şi în vreme ce avea loc acest cutremur şi tăriile se învolburaseră până la întunecimea noptatecului cel înfricoşător, mlădiţa cea crudă, care era monahia Teofana, izbutise să păstreze neatinsă poteca către lumea de Sus şi să găsească resurse lăuntrice spre a rămâne dreaptă. Nu-şi pierduse, cum ar fi fost cu putinţă, nădejdea în regăsirea cândva, mai devreme sau mai târziu, a raiului din care fusese izgonită. Cu această nestinsă speranţă s-au trecut cei 9 ani cât a şezut la Fălticeni. A dus, alături de alte surate confruntate cu aceeaşi suferinţă, un trai ca de mănăstire. Trudea ziua la Filatura de in şi cânepă ca să-şi câştige pâinea zilnică şi apoi se retrăgea în modesta casă în care se adăpostise, pe care o transformase cu tovarăşele ei de pătimire într-o sihastră chilie. Duminica mergea la slujbă la Adormirea şi cânta la strană cu aceeaşi înfiorare ca la ctitoria de unde fusese alungată. Dumnezeu, de acolo de Sus, i-a primit ruga şi, bucuros de statornicia acestei fiice a Lui, a răsplătit-o în 1968. I-a deschis iar porţile raiului şi i-a încredinţat o misiune grea, aceea a refacerii Mănăstirii Vorona, glorioasa lavră a Ortodoxiei româneşti, ajunsă o ruină după închiderea sa ca urmare a Decretului 415 din 1959. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Iustin Moisescu o numise stareţă la Vorona peste o obşte ce număra doar patru vieţuitoare. Îi ceruse să săvârşească o minune, să reînvie ceea ce fusese cu puţini ani înainte o grădină şi devenise o pustie.

Vreme de decenii, vrednica Teofana Scântei, cu soborul ei mărit de la un an la altul, atingând 50 de vieţuitoare, sprijinită de Mitropoliţii Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, acesta din urmă ilustru fiu al mănăstirii, a izbutit miracolul întru care fusese chemată. Nu doar că restituise strălucirea bisericilor ce se ruinaseră aproape cu totul, nu numai că rezidise chiliile, trapeza şi celelalte acareturi şi transformase grajdurile şi magaziile ceapiste în zidiri măreţe ca odinioară, dar reuşise să sporească patrimoniul, şi mai ales să renască ţesutul spiritual al acestei mănăstiri ce-şi dobândise în veacuri faima prin elevatul său climat. Toate s-au împlinit  cu vorba cea dulce şi bună şi cu o de necrezut energie, izvorând cu putere dintr-o făptură ce este încarnarea blândeţii şi înţelepciunii.

Acest fel de a fi şi-a pus o amprentă de neşters în existenţa slăvitei chinovii a Nordului românesc. La cei 80 de ani, rotunjiţi în ziua de 30 iunie 2014, stavrofora Teofana Scântei păstoreşte lavra cu duhul pogorât peste dânsa ca un dar dumnezeiesc, duhul Sfintei Vineri, cea evlavioasă, însă şi iute la faptă.