Duminica nădejdii

De fiecare dată când auzim expresia "În vremea aceea" în deschiderea unui fragment evanghelic citit în biserică, avem senzaţia unui început de poveste, de relatare irepetabilă, petrecută demult şi de care suntem legaţi doar prin cuvintele Evanghelistului. Sentimentul devine mai profund dacă avem în vedere persoanele implicate, mai ales prezenţa Mântuitorului Hristos, decorul antic şi miracolul evenimentelor.

Este, fără îndoială, unul dintre motivele pentru care iubim Sfânta Scriptură, datorită plăcutei ei perenităţi. Decade, secole şi, suntem siguri, milenii, oamenii se raportează în acelaşi fel la textele sfinte. "În vremea aceea", timpul mântuirii, când Hristos era aici, cu noi, când învăţa şi vindeca. Aşa cum l-a tămăduit pe orbul ce a devenit personaj principal al pericopei citite în cea de-a şasea duminică după Paşti (Ioan IX, 1-38).

Interesant este că, iar ceea ce afirmăm acum este învăţătura, duhul ortodoxiei, slujbele săvârşite în Biserică, darul minunilor, izvoarele de viaţă şi mântuire revelate în episoadele biblice nu ţin doar de domeniul trecutului. Propovăduirea iubirii, liniştiri de furtuni sau înmulţiri de pâini, izbăviri de boli sau chiar de moarte descriu viaţa ecclesia-ei până astăzi şi o vor face în veşnicie. Vieţile sfinţilor ne stau mărturie. Aşa că orbul uns de tină de către Iisus nu este unicat, apariţie singulară, fără precedent şi urmare. Acest principiu, bine asimilat de noi, ne poartă uşor spre împlinirea multelor şi insistentelor noastre solicitări îndreptate către Dumnezeu. De parcă ele ar avea nevoie de atributele insistenţei şi multitudinii.

Gândurile de mai sus, aşternute în umbra puţinătăţii credinţei noastre, sunt constatarea tristă a unor situaţii care se petrec în diferitele relaţii ale oamenilor cu Biserica. Sunt mulţi care, atinşi de tină dumnezeiască, de harul Sfântului Duh, prin intermediul sfintelor lucrări ale Trupului mistic al Domnului, aleargă spre a mărturisi pretutindeni binele primit de Sus. Dar de câte ori nu auzim contestări ale celor înfăptuite în sfintele lăcaşuri sau oriunde pe calea credinţei? Sau, uneori, nici măcar din motivaţia ei, ci tocmai din mila lui Dumnezeu, spre a naşte sentimentul evlaviei în inimile noastre. Farisei precum cei din această pericopă s-au găsit şi se vor găsi mereu. Ei poartă mai departe povestea fiecărui miracol săvârşit de Mântuitorul Hristos, Sfinţii Apostoli sau celelalte modele de sfinţenie din Sfânta Scriptură. Aşa că, dincolo de tensionarea provocată de atitudinea neîmbisericiţilor, trebuie să zâmbim gândindu-ne că nimic nu este nou sub soare: Hristos a fost contestat atunci ca şi acum, minunile au fost "raţionalizate" în primul secol ca şi în al treilea mileniu, cuvinte urâte au primit ucenicii Domnului şi de la fariseii iudei, şi de la "fariseii" contemporani. Dar există şi o veste bună, de fapt, cea mai bună: dacă nimic nu s-a schimbat, înseamnă că nici izvorul tămăduirilor nu a secat, că minunile se săvârşesc în continuare, că Dumnezeu se descoperă şi aşa, în mod excepţional, după Înţelepciunea Sa.

În ultima duminică dinainte de Înălţare, nu ne domină emoţia unei greşit-înţelese "părăsiri" a Mântuitorului Hristos, ci convingerea că El este Viu, veşnic în mijlocul celor ce cred şi îl roagă să primească mântuirea.