După 20 de ani

Fug de multe ori pe neobservate, zilele rămânând în urmă, bucuriile şi tristeţile anilor petrecuţi în trecute vremi, mai ales în timpul şcolii, când descopeream tainele credinţei şi căutam drumul pe care l-au străbătut Apostolii şi urmaşii lor.

În luna iunie a anului 1989, absolvenţii Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ părăseau şcoala, cu regretul despărţirii. Deşi vremurile n-au fost tocmai uşoare şi libertatea nu avusese un orizont larg, elevii care-şi încheiaseră atunci studiile aveau suficiente motive să recunoască ţinuta academică a cursurilor şi plecau pregătiţi, unii pentru misiunea sacerdotală, alţii pentru continuarea studiilor teologice. Dintr-o promoţie, poate cea mai puţin numeroasă a unui pătrar de veac, s-au remarcat preoţi echilibraţi, evlavioşi, râvnitori şi pricepuţi. Cei mai mulţi şi-au încheiat studiile teologice, iar câţiva au beneficiat de burse în străinătate. Unii au fost cooptaţi în lucrarea administrativ-bisericească, activând la unele Centre Eparhiale. Alţii au devenit ctitori şi restauratori de lăcaşuri sfinte, arătând că la baza jertfelniciei lor stă credinţa puternică, lucrătoare şi ziditoare. Alţii au devenit îndrumători pentru tinerii discipoli, afirmându-se ca dascăli în învăţământul universitar şi seminarial.

Despre fiecare în parte se poate spune câte ceva. Am apreciat, cu obiectivitate, darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu şi mai apoi cultivate cu simţ de răspundere. Am avut bucuria de a-i întâlni adeseori pe mulţi dintre ei şi de a comunica, uneori ajutându-ne de mijloacele moderne pe care le avem la dispoziţie.

Chipuri de profesori

După trecerea acestor 20 de ani, în mod deosebit trebuie întărită comuniunea, comunicarea şi neuitarea.

La împlinirea a două decenii de la absolvirea şcolii se cuvine, în primul rând, să-I mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le-a revărsat asupra noastră. După această mulţumire suntem datori să ne amintim de profesorii care au contribuit la formarea noastră.

Directorul de atunci al Seminarului, părintele Mihai Vizitiu, ne obişnuise cu seriozitatea şi disciplina. Nu erau chiar spartane, dar întreţineau o atmosferă decentă într-o şcoală cu pretenţii. Am reţinut eleganţa expunerilor şi ţinuta vestimentară în acelaşi timp, punctualitatea, ordinea în toate şi sobrietatea directorului. Descopeream, după ani, alte valenţe ale lucrării sale, cum ar fi frumuseţea cuvântului scris şi rostit, aversiunea faţă de dezordine, deschiderea sufletească, dar şi acrivia ostenitorului din Cancelaria mitropolitană.

Dirigintele care ne-a îndrumat până la sfârşitul anului al IV-lea, părintele Vasile Irina, aflat acum la venerabila vârstă de 86 de ani, îmi mărturisea recent marea iubire pentru promoţia noastră şi regretul că a plecat din Seminar înainte de a absolvi cursurile. Cred că ultimii lui elevi i-au rămas la suflet cum şi noi l-am considerat apropiat. La anii pe care i-a împlinit, părintele Vasile Irina se consideră uitat. Nu împărtăşesc această părere. În ceea ce mă priveşte imaginea şi numele părintelui, ca şi a celorlalţi profesori, este asociat cu Seminarul nemţean şi-i pomenit întodeauna.

Spiritualul şcolii şi dirigintele nostru din anul al V-lea, părintele Ioan Mihoc, ne îndemna mereu la rugăciune şi meditaţie, urmărind cu atenţie stângăciile şi carenţele noastre. Dacă atunci nu pricepeam unele aspecte şi le tratam cu superficialitate, între timp, am ajuns, cred, să căutăm lucrurile esenţiale.

Devenit între timp director al vestitei şcoli nemţene, Cucernicia Sa a construit, împreună cu alţi clerici jertfelnici, o măreaţă biserică aşezată sub ocrotirea Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, nevoitor cu aproape un veac în urmă în străvechea mănăstire din apropiere. Seminarul are acum un veşmânt luminos şi acest aspect se datorează, în parte, şi părintelui Ioan Mihoc.

Din corpul profesoral se desprinde şi chipul părintelui Constantin Cojocaru, cel îndrăgostit de teologie şi istorie. Printre versuri şi citate celebre, ironii şi subtilităţi rafinate, orele sale erau adevărate delectări. Preocupările serioase, studiile scrise şi adunate în cărţi de ţinută îl aşază pe părintele Cojocaru printre marii dascăli ai învăţământului teologic seminarial. Am avut prilejul de a-l întâlni în aceşti 20 de ani de multe ori şi chiar de a sluji în biserica satului Lunca, pe care a îngrijit-o şi unde a desfăşurat o bogată activitate misionară şi culturală.

Emoţiile de la orele de rusă şi de elină veche s-au risipit...

Un alt profesor iubitor de istorie şi cunoscător al vieţii eclesiale, părintele Constantin Mosor rămâne un model de slujire şi pricepere. Captiva auditoriul cu discursul consistent, îl ascultam cu atenţie şi învăţam pe rupte la disciplinele sale, nu doar pentru note, dar şi pentru importanţa unora dintre ele. Ne spunea, la Omiletică, că fiecare slujitor al Bisericii trebuie să-şi pregătească predica începând de duminică după-amiază. Nu am urmat, din păcate, acest îndemn, dar i-am dat întotdeauna dreptate.

Părintele Gheorghe Onofrei, care ne-a predat Catehism, Îndrumări misionare, Dogmatică şi Pastorală, a uimit întotdeauna prin corectitudinea aproape desăvârşită, prin ţinută şi demnitate. Nu-mi amintesc să fi lipsit vreodată, să fi întârziat, să fi grăbit ascultarea sau predarea noii lecţii. Am transcris sute sau mii de versete pe diferite teme şi le prezentam profesorului pentru avizare. Ascultam cursul până la capăt, chiar dacă suna clopoţelul pentru recreaţie. Seriozitatea profesorului şi dreptatea arătate au rămas paradigmatice. Cred, însă, că dincolo de ţinuta oficială de la şcoală, părintele Gheorghe Onofrei este un om sensibil şi binevoitor. Nu pot uita că, împreună cu unii colegi, am cântat mult timp la strana bisericii din Vânătorii Neamţului, unde slujea părintele profesor, împreună cu simpaticul şi bonomul preot Vladimir Bârbila, scoborâtor dintr-o veche familie sacerdotală.

Părintele Teoctist Caia, profesorul de greacă, rusă şi engleză, ne vorbea adeseori despre înţelesurile cuvintelor care proveneau din diferite limbi. Emoţiile cu care întâmpinam orele de rusă şi de elină veche s-au risipit, dar preţuim abia acum îndemnurile profesorului. Dacă am reveni pe băncile şcolii, ar trebui să studiem cu mai multă atenţie limba îngerilor în care îşi au izvoarele cele mai importante cuvinte din teologie, filosofie, medicină ş.a.m.d. Părintele Caia, bun cunoscător al limbii ruseşti, a tradus numeroase scrieri din slavă şi a fost, îndată după 1990, pentru o vreme, director al Seminarului.

Printre „tensiunile“ provocate de oameni şi discipline cu tot felul de pretenţii, reţinem exemplul părintelui Constantin Vasilescu, optimist şi indulgent, iubitor al cuvintelor lui Voltaire. A predat şi explicarea scrierilor noutestamentare şi am citit împreună cu sfinţia sa primele scrieri apostolice. În unele zile avea o bună dispoziţie ce te cucerea şi o grijă deosebită pentru alţii. Inspira curaj mai ales în momentele de deznădejde şi avea replici rămase celebre, pe care le pomenim adeseori.

Sărbătoarea reîntâlnirii

Semnificativ mi se pare faptul că patru dintre foştii profesori ai generaţiei noastre slujesc la acelaşi sfânt altar: fostul şi actualul director al Seminarului, părinţii Mihai Vizitiu şi Ioan Mihoc, împreună cu părinţii Constantin Mosor şi Constantin Vasilescu. Mare armonie şi bucurie trebuie să fie între aceşti slujitori de o asemenea ţinută şi cu atâtea amintiri comune.

Nu în cele din urmă remarcăm faptul că doi dintre foştii noştri pedagogi sunt în prezent protoierei: părintele Ioan Dogaru - la Târgu Neamţ şi Vasile Ţoc - la Roznov, amândoi preoţi de vocaţie şi mari ctitori atât la bisericile parohiale, cât şi la cele două protopopiate.

Unul dintre profesori, părintele Anibal Panţiru, care a predat muzica, s-a dus să cânte în ţara de dincolo de veac. Se odihneşte aproape de apa Ozanei, lângă modesta bisericuţă din Leghin, unde a slujit vreo 30 de ani.

La zile mari, aşa cum este şi întâlnirea prilejuită de împlinirea a 20 de ani de la absolvirea Seminarului nemţean, pomenim doar momentele de bucurie, uitând de situaţiile neplăcute, neînţelegerile şi tensiunile acelor ani.

Au fost multe şi dintr-acestea şi ne era greu să le înţelegem atunci. Poate că ele se prezintă acum într-o altă lumină, graţie unei atitudini reconciliante.

20 de ani nu sunt mulţi, dar nici puţini.

Profesorii şi absolvenţii de atunci sunt astăzi altfel, împlinirilor de atunci se adaugă o mai mare experienţă şi o bucurie sporită a slujirii Bisericii.

O astfel de întâlnire în spiritul revederii constituie o sărbătoare a Şcolii de la Neamţ şi a unei generaţii de slujitori ai Bisericii care nu uită anii petrecuţi aici şi se întorc, din când în când, la izvoare.