Durerea şi tristeţea lui Dumnezeu

Icoana Naşterii Domnului exprimă sintetic, în lumină şi culoare, primul mare adevăr al Evangheliilor: Dumnezeu S-a întrupat din dragoste pentru om, singura fiinţă purtătoare de chip dumnezeiesc. Textul care urmează reprezintă o meditaţie a cunoscutului teolog ortodox contemporan John Breck despre reprezentarea iconică a evenimentului Naşterii Domnului. Părintele John Breck desluşeşte în privirea Maicii Domnului bucurie şi grijă, adoraţie divină şi protecţie maternă. Peştera nu este doar un loc al naşterii, ci şi o prefigurare a mormântului Domnului. Scutecele pruncului par totodată a fi un giulgiu de înmormântare, iar bucuria naşterii unui prunc este marcată de prefigurări ale Golgotei. Aceasta pentru că fiecare moment din viaţa pământească a Domnului Hristos exprimă şi conţine totodată sensul final al misiunii Sale: mântuirea omului.

Misterul Naşterii lui Hristos este, înainte de toate, un mister pascal. „Pascha“, în tradiţia noastră ortodoxă, se referă înainte de toate la Paşte, praznicul învierii lui Hristos din morţi. În acelaşi timp, acelaşi termen se referă la orice imagine a unui sacrificiu care a fost revelat în timpul activităţii pământeşti a lui Iisus, începând cu Naşterea, continuând cu Botezul şi Schimbarea la Faţă, până la Răstignirea Sa. Fiecare etapă a pelerinajului Său, de la peştera din Betleem până la aşezarea Sa în mormântul lui Iosif din Arimateea, evidenţiază misterul vocaţiei Sale: acela de a fi un sacrificiu al dragostei Tatălui pentru mântuirea noastră şi a lumii întregi.

În icoana Naşterii, acest mister este revelat într-un mod deosebit de pregnant. Imaginea tradiţională îl înfăţişează pe Copilul-Hristos în centru, înconjurat de pereţii peşterii în care S-a născut. Nu este înfăşat în scutecele unui copil nou-născut, ci în giulgiu: un veşmânt de înmormântare care prevesteşte aşezarea Sa într-o altă peşteră, altă gaură neagră sculptată în inima creaţiei, imediat după moartea Sa pe Cruce. Nu este aşezat într-un leagăn, ci pe un altar sacrificial: un loc al jertfei rituale care indică momentul în care Îşi va întinde braţele Sale pe „lemn“, va simţi piroanele străpungându-i carnea şi va striga ultimele cuvinte ale unui om aflat în pragul morţii: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!“

Fiul născut pentru a fi dat morţii

Maria, îmbrăcată în veşmântul roşu al morţii şi al învierii, priveşte dincolo de copil în eternitate, cântărind taina care a venit asupra ei. Ea este, de fapt, figura centrală, întrucât ea este Maica Domnului, Sfânta Fecioară în pântecele căreia Fiul veşnic al lui Dumnezeu a devenit om. Doar pe baza „fiat“-ului ei, a acceptării acelei extraordinare chemări care i-a fost adresată, Dumnezeu a acceptat să ia asupră-Şi „carnea“, plinătatea umanităţii noastre căzute. „El a devenit ceea ce suntem noi“, cu singura intenţie de a deschide calea înaintea noastră – calea sfinţeniei şi a dragostei – pentru ca şi noi să „devenim ceea ce El este“. Pentru ca şi noi să ne putem împărtăşi deplin de gloria şi bucuria vieţii Sale înviate.

Toate acestea sunt posibile pentru că Fecioara a răspuns „Da“. Întrucât ea s-a dedicat pe sine celei mai înălţătoare şi uimitoare taine dintre toate, taina „Întrupării“.

Totodată, expresia privirii Maicii Domnului din această icoană scoate în evidenţă încă o latură a disponibilităţii ei faţă de chemarea îngerului. Destinul ei implică nu doar o concepţie miraculoasă, ci şi riscul de a se expune ridiculizării şi condamnării. El implică, de asemenea, tragedia. Ea simte încă de la început, după cum ne arată icoana, că Fiul ei S-a născut ca să moară. Ea dă naştere unui miel de jertfă. Ea ştie că fiul ei, un dar pentru ea, va fi, de asemenea, un dar pentru întreaga lume. În acelaşi timp, ea îşi dă seama că acest dar va implica suferinţă pentru ea însăşi, precum şi pentru El. Probabil că încă nu se vede stând la piciorul Crucii Răstignirii. Însă, ea deja intuieşte că Sfântul Bătrân Simeon îi va spune peste numai câteva zile: „O sabie va străpunge sufletul său“.

„De ce Dumnezeu Şi-a trimis Fiul să moară, şi nu a venit El Însuşi?“

În ciuda aerului de tragedie care planează asupra întregii scene, icoana face trimitere mult dincolo de întuneric şi moarte. În gaura neagră coboară o rază strălucitoare de lumină şi imaginea unui porumbel, simbolizând prezenţa Sfântului Duh. Deasupra este mâna Tatălui, izvorul întregii vieţi, umane şi divine. Şi pe altar, Hristos-Pruncul. Acolo, în sărăcia şi smerenia unei iesle, apar cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Ca în scena Botezului Mântuitorului şi a Schimbării Sale la Faţă, Dumnezeu este prezent şi se face pe Sine cunoscut.

Iisus din Nazaret, Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, S-a născut în cea mai smerită condiţie umană imaginabilă, într-un mod care provoacă scepticism şi ostilitate din partea contemporanilor şi chiar membrilor propriei Sale familii. El S-a născut în condiţiile vieţii noastre cotidiene: a rutinei, stresului, anxietăţii, a mortalităţii noastre. Cu toate acestea, El vine ca un dar sacrifial al dragostei Tatălui.

Un copilaş m-a întrebat odată de ce Dumnezeu Şi-a trimis Fiul, pe Iisus, să moară, şi nu a venit El Însuşi. I-am arătat atunci o icoană a Naşterii şi am încercat să îi explic ceea ce cu greu poate fi exprimat în cuvinte, dar pare, cu toate acestea, mai adevărat decât orice altceva. I-am spus că orice tată ar muri mai degrabă el însuşi decât să-şi sacrifice copilul.

Când Dumnezeu-Tatăl şi-a oferit propriul Său Fiu pentru viaţa lumii, El ne-a oferit cel mai de preţ dar al dragostei Sale. Cu moartea lui Iisus, Maica Domnului nostru a avut parte de o infinită durere şi tristeţe. De aceleaşi simţăminte a avut parte, cu siguranţă, şi Tatăl Său. (Rev. John Breck, „A Sacrifice Of Love“ www.oca.org; traducere şi adaptare din limba engleză de Ionuţ Bursuc)