„Efectul Pygamalion” și viața creștină

În anii ’60 a avut loc într-un liceu american obișnuit un experiment (de neconceput în ziua de azi, al corectitudinii excesive), în care o clasă de adolescenți a fost împărțită absolut aleatoriu în două grupe: elevi ultra dotați și elevi normali. Împărțirea arbitrară s-a făcut de către psihologul Robert Rosenthal și directoarea școlii, Lenore Jacobson. Nimeni nu a știut de acest lucru: nici profesorii școlii, nici elevii care au fost, chipurile, testați în prealabil, pentru a oferi credibilitate experimentului. După 8 luni de studiere a cazului, cercetătorii au fost pur și simplu bulversați: acei copii aleși întâmplător ca fiind foarte dotați au avut rezultate excelente la învățătură. S-au luat în serios, au performat mult peste medie, profesorii le-au acordat mai mare atenție, mai mult timp de pregătire. Iar IQ-ul lor a crescut cu câteva puncte procentuale!

În științele educației acest experiment poartă numele „Pygmalion” - provenit de la legenda antică a sculptorului Pygmalion care a modelat statuia unei femei superbe, dar de care s-a îndrăgostit nebunește ulterior. Marmura rece i-a rănit inima, iar zeii până la urmă s-au îndurat de el și au înviat statuia, artistul împlinindu-și astfel marea sa iubire... Ce ne arată această poveste? Faptul că dacă un om este stimulat în aspirațiile lui supreme, acel lucru se poate dobândi în realitate. Mutând planul discuției pedagogice în cel strict medical, acest efect se numește placebo, și se manifestă prin vindecarea totală sau parțială a bolnavului numai prin puterea gândului că acest lucru este posibil și că starea lui se va ameliora! Placebo este un cuvânt (verb) provenit din limba latină, care înseamnă voi plăcea. Adică: bolnavul va fi bine, va fi plăcut de alții, va fi agreabil. Desigur, tratamentul prin efectul placebo se face printr-o pilulă cu efect medical zero, însă bolnavul crede/este convins că are efecte miraculoase - operând astfel concret asupra ameliorării stării sale de sănătate.

De ce am făcut această introducere mai lungă? Pentru a demonstra că palierul pregătirii psihologice este esențial atât pentru persoana umană în sine, cât și pentru colectivități, comunități extinse, echipe sportive etc. Armate mici care au repurtat victorii strălucite asupra unui adversar covârșitor numeric doar prin motivația cauzei lor, echipe sportive neînsemnate care au învins mari campioane numai prin dorința de a fi mai buni decât restul lumii, revoluții făcute cu o mână de oameni care credeau în cauza lor, câștigate împotriva unor regimuri de mână forte care aveau toate atuurile militare și polițienești... Iar exemplele pot continua.

În planul credinței, creștinilor li se dau sfaturi duhovnicești (care mai de care mai importante) pe toate canalele media, în biserici și-n mănăstiri, în sihăstrii izolate sau în cadrul conferințelor religioase. Sfaturile acestea „lucrează” ființa umană pe anumite coordonate, iar smerenia este una din ele. Ascultarea, de asemenea. Aceste constante ale discursului duhovnicesc, aceste psihologice linii de forță care sunt atinse regulat transformă, în timp, conștiința laicatului/publicului creștin. „A fi smerit este o virtute” ni se spune pe toate tonurile, în toate situațiile, cu orice prilej. Și adevărată este această afirmație, pornind chiar de la cuvintele Mântuitorului: „...învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Această blândețe, dublată de smerenia inimii, Îl caracterizează pe Dumnezeu făcut Om, întrupat din Fecioară din iubire pentru făptura creată de El Însuși. Dar pentru oamenii care trăiesc în viața de acum, cea reală, oare smerenia este bine înțeleasă de către ei, cei care sunt îndemnați să o practice asiduu? Și iarăși, este corect înțeleasă de către cei care îndeamnă la includerea ei de către ceilalți în instrumentarul lor comportamental? Cu alte cuvinte: cei îndemnați la smerenie înțeleg corect despre ce este vorba? Li se explică pe îndelete în ce constă adevărata smerenie? Sau li se înfățișează preponderent păcatele săvârșite, iar reversul etalării lor de către îndrumătorii spirituali este neîncrederea în propriile forțe duhovnicești, mergând până la o smerenie întunecată (o aplatizare totală a eului) care anihilează atât datul personal al ființei proprii, cât și optimismul și/sau bucuria vieții? Întrebarea este pusă în cheia celor scrise mai sus: dacă în loc de focul veșnic (adică de penalizarea supremă) duhovnicul ar pune accentul mai mult pe meritele fiecăruia, încurajându-l, în loc să-l certe aspru? Dacă în loc de smerenie necondiționată i-ar cere să simtă bucuria în toate pliurile vieții sale creștine? Căci Hristos Însuși a spus, chiar după învierea Sa din morți: „Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Matei 28, 9).

O temă de reflectat pe mai departe, cu intensitate și sinceritate...