Efortul de voinţă. Scopul, durata și sensul acestuia

Voinţa este printre puţinele capacități ale omului pe care o poate sacrifica pentru o cauză proprie sau pentru Dumnezeu. Astfel, voinţa poate fi privită ca măsură a unui sacrificiu, în funcţie de importanţa axiologică a lucrului dorit/urmărit.

În candela sufletului uman, voinţa arde în paharul iubirii. Mai ales dacă este pentru Dumnezeu sau pentru un ideal duhovnicesc sau de conștiinţă, voinţa trebuie să fie virtual nelimitată. Nu există limită de voinţă în cazul dorinţelor cu ideal divin, cum nu există limită de voinţă când vine vorba de rugăciune. Eu, de exemplu, am vrut să slăbesc. Slăbirea a avut loc ca un salt de conștiinţă de la „omul vechi” la „omul nou”, cel care L-a găsit și L-a cunoscut ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos. Astfel, voinţa a venit de la sine.

Atunci când spiritul comandă trupului să lupte împotriva cărnii apare un anumit efort de a birui instinctul de conservare. Trupul nu se vrea schimbat, motiv pentru care voinţa trebuie să conlucreze îndeaproape cu mintea. Dacă mintea primește imboldul spiritului (sau divinului) pentru a face schimbarea, mintea trebuie apoi să conlucreze zilnic cu voinţa pentru a duce la bun sfârșit planul.

Rugăciunea este un act esenţial în toate procesele volitive ale omului. Rugăciunea este confundată în multe ocazii cu actul spiritului uman cel mai pur, care nu poate fi corupt. Rugăciu­nea (dincolo de oda și jertfa închinată lui Dumnezeu) ajută mult spiritul, aducându-i aminte de promisiunile făcute minţii, și anume că va lucra în trup prin intermediul acesteia (al minții, adică). Voinţa în acest caz este doar motorul sau mijlocul de transport între nivelurile de conștiinţă umană, a informaţiilor primite de la Divinitate către minte și apoi către trup.

Ulterior, în funcție de diversele duhuri și de ispite, voința poate slăbi, înțelegerea poate să se întunece, la fel și mintea, iar omul ajunge să își piardă „pe cale” decizia inițială. Îl copleșește o stare de incertitudine, iar voința dispare. La acest nivel trebuie să se revină la duh și la rugăciune.

Rugăciunea susținută și introspecția continuă vor putea să salveze voința din căderea abruptă în neantul inerţiei și al negației. Și introspecția poate fi alterată de duhuri la un anumit nivel, însă atunci și ajutorul primit de la Dumnezeu este mai mare. Cu cât ispita este mai mare, cu atât și ajutorul primit este mai mare.

Pe parcurs, mintea poate fi înșelată, iar voinţa poate fi coruptă. Singurul care rămâne neștirbit în tot acest tumult este spiritul care a hotărât schimbarea. Spiritul nu poate fi corupt la acest nivel.

Voinţa apare pentru că orice mijloc se poate împotmoli, mai ales că ea pendulează între duh și concret. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începă­toriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întune­ricului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).

Efortul de voință simbolizează decizia conștientă de a pendula între toate „etajele” conștiinței pomenite, cu scopul de a menține vie decizia luată inițial prin hotărârea luată de spirit, de comun acord cu toate „etajele” conștiinței (altfel spus, decizia inițială luată în cunoștință de cauză, într-o logică acceptată de trup, minte și spirit).

Ulterior, în funcție de diversele duhuri și de ispite, voința poate slăbi, înțelegerea poate să se întunece, la fel și mintea, iar omul ajunge să își piardă „pe cale” decizia inițială. Îl copleșește o stare de incertitudine, iar voința dispare. La acest nivel trebuie să se revină la duh și la rugăciune.

Odată scopul lămurit, se urmărește respectarea planului uman, ceea ce nu înseamnă altceva decât armonizarea între trup, minte și spirit. Scopul efortului de voință este desăvârșirea, res­pectarea promisiunilor, depă­șirea ispitelor, cât mai des cu putință. Scopul este o stare de rugăciune cât mai curată, cât mai autentică, cât mai îndelun­gată. Scopul este să fiu în Adevăr, iar Adevărul să fie în mine prin Cuvânt, mai întâi în spiritul meu, apoi în mintea mea și în cele din urmă în trupul meu. „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14, 12). Adevărul manifestat în trup înseamnă pentru om depășirea legilor fizice și o conlucrare desăvârșită între material și spiritual.

Durata efortului de voință este direct proporțională cu intensitatea dorinței; avem de-a face practic cu un proces: la început mai intens, după care voința se relaxează. Efortul de voință începe odată cu decizia unanimă, cea inițială, continuă în timpul „schim­bării”, menți­nându-se apoi în sensul contem­plării căii urmate. Voința se urmărește pe sine și se reia la infinit într-un proces de „contemplare activă și reactivă” specific celor trei stări: trup, minte, (duh) spirit. Rugăciunea întărește această voință care își consoli­dează poziția în mișcarea oscilatorie între fizic și spiritual (văzduhul amintit mai sus).