Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Elogiul paznicului
Paznicii sunt printre puţinii oameni ce se pot mândri cu o meserie ale cărei origini deschid efectiv istoria umanităţii postedenice. Înainte de toate celelalte îndeletniciri, respectabile şi folositoare, la zenitul aventurii omeneşti stă, cu bucle arămii, platoşă de aur şi veşminte de lumină, un paznic: heruvimul cu sabie vâlvâitoare - santinela de la fruntaliile Raiului, aşezată acolo pentru a împiedica accesul omului egolatru la Pomul Vieţii. Gestul Divin prin care lui Adam şi Evei li se revocă, pentru un timp, accesul la Eden a fost interpretat în multe feluri. Cert este că, în acest mod, a fost trasat, în chip de simbol angelic, hotarul dintre pur şi impur, dintre inocenţă şi corupţie.
De atunci şi până azi, lucrurile s-au mai schimbat. Paznicul poartă, eventual, chipiu, uniformă şi, în unele cazuri, se numeşte gardian. La fel ca şi în cazul altor meserii, semnificaţia iniţială a celui care stă de strajă s-a pierdut sau, dacă nu s-a pierdut, cel puţin s-a transformat. Astăzi suntem obişnuiţi cu personajul. Îl întâlnim la bancă, la intrarea în parc sau la gradina botanică, la muzeu sau chiar la intrarea în bloc. Ce-i drept, nu mai are acelaşi chip biblic şi sabia i-a fost înlocuită cu anodinul spray paralizant. În multe cazuri e bătrân şi prezenţa lui e cumva simbolică, în contrast cu misiunea pe care o are de îndeplinit, dar acestea sunt detalii. Faptul că există, faptul că e acolo ne dau siguranţă şi ne fac să ne simţim protejaţi. Puterea lui a fost mereu subapreciată, deşi undeva, în tărâmurile inconştiente ale minţii, oamenii au recunoscut mereu că paznicul nu poate fi înlocuit aşa uşor şi că el e unul dintre cei mai buni cunoscători ai psihismului uman. Pe sub privirile lui se perindă, fără a şti că sunt filaţi, studiaţi, scanaţi şi împărţiţi pe categorii de respectabilitate mii de cetăţeni mai buni sau mai răi. De multe ori accesul cuiva într-un anumit loc depinde de augusta sa clemenţă, de dispoziţia lui afectivă şi de toanele sale. E discreţionar şi răzbunător ca un zeu grec, dar poate fi candid ori vorbăreţ ca un Păcală indigen. Orice s-ar spune, îşi ia misiunea în serios: nu poţi ajunge la biroul dorit sau la apartamentul vreunei rubedenii decât dacă, abil şi amabil, reuşeşti să-i câştigi încrederea. Hârtiile, legitimaţiile ori funcţia nu contează înaintea lui prea mult: funcţionează pe criterii meritocratice mai bine decât orice sistem de evaluare din lume. Atunci când se pune problema schimbării lui din post, lucrurile se complică până la absurd. E prieten şi cu amicii, şi cu duşmanii tăi. Un asemenea gest trebuie făcut cu tact şi, la drept vorbind, e recomandabil să nu fie făcut deloc: nu ştii, de fapt, cu cine te pui, pe cine lezezi, în cine loveşti - e bine să te mai gândeşti, să evaluezi situaţia şi să mai aştepţi. În definitiv, paznicul e un simbol. El îşi transcende persoana; e printre puţinele personaje care îşi permit, în societatea actuală, să se întindă mai mult decât îi permite plapuma. E, o dată în plus, un adevăr universal vorba: "Dacă vrei să intri în graţiile şefului, trebuie să te pui bine cu paznicul". Pe orice document e nevoie de parafa lui nevăzută. După ce ai obţinut-o, lucrurile devin subit mai simple, accesibile. Odată cu acordul său, totul ajunge să fie, instantaneu, posibil. Nu mai ai incertitudini, dubitaţii; eşti fericit.