Elogiul simplităţii. Gânduri şi note despre Crăciunul din anii 1980

Cuvântul de ordine cred că era simplitatea. Religia nu era prezentă în spaţiul public, un fapt pe care avem tendinţa să-l uităm astăzi, acceptată doar în forme discrete, nederanjante pentru puterea politică de atunci. Or, tocmai această retragere încuraja o soliditate şi o profunzime a trăirii şi practicii religioase, aparte. Nu aş vrea să idealizez, timpul şi vârsta te împing la astfel de tendinţe, dar simt că am pierdut „ceva” important, nu pe plan teologic şi liturgic, evident, ci din punctul de vedere al participării efective la tainele sărbătorilor. O posibilă explicaţie, dar nu singura, este legată de faptul că acum 40 şi ceva de ani satul românesc încă mai era unul viu, cu o natalitate ridicată şi o piramidă a vârstelor bine echilibrată. Nu trebuie uitat niciodată (şi vă rog să nu mă interpretaţi greşit) faptul că jumătate de veac de „comunism” nu a reuşit să distrugă satul românesc, în timp ce doar un deceniu şi jumătate de „capitalism” (iarăşi, ghilimele) au reuşit să-l pună pe butuci, cum se spune. Un fapt care s-a întâmplat nu doar în România. Franţa rurală, calmă, profundă şi aşezată, a dispărut şi ea doar în câţiva ani după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după asaltul de neoprit al modernităţii tehnice, bazată pe eficienţă şi organizare extremă şi ideea de profit comercial smuls cu orice preţ atât în detrimentul Omului, cât şi al Naturii, cu majuscule.

Generaţia mea a fost ultima care a avut marea şansă de a vedea pe viu obiceiuri şi tradiţii de final de an acum pierdute pentru eternitate sau, în cele mai multe cazuri, schimonosite în scop comercial pe la diferite televiziuni. Satul din Bărăganul brăilean unde m-am născut nu era foarte bogat în obiceiuri de iarnă, spre deosebire de regiunile învecinate, „ţara de jos” a Moldovei, reprezentată de Galaţi, sau puterea folclorică a Munţilor Buzăului, surprinsă, printre alţii, şi de marele scriitor Vasile Voiculescu. Nu, aici se mergea, la propriu, cu Steaua, Pluguşorul, Sorcova, Florile dalbe, colindele „obişnuite” şi cunoscute, dar ele erau vii şi pline de bucurie. În societatea zilelor noastre, lipsa de încredere, generalizată, a anulat aproape astfel de demersuri spontane, simple, curate, fără a mai vorbi de împuţinarea numărului de copii. Nu se mai deschid nici porţile proprietăţilor, nici ale sufletelor. Dar tradiţia şi memoria populară se transmiteau şi prin această cultură orală, de la o generaţie la alta; contactul era direct, de la om la om, şi nu mediat de diverse dispozitive şi device-uri tehnologice. Copiii erau mai preocupaţi de cântat şi de micul bănuţ pe care-l primeau după colind, sau nuci, sau dulciuri, decât de fotografia pe care urmau să o „urce” pe reţelele sociale. Mă simt destul de stingher când scriu asemenea rânduri, îmi dau seama cât de mare a fost evoluţia tehnologică a veacului nostru, cât de dramatice au fost schimbările dacă ne este greu să explicăm realitatea de atunci, termenii de funcţionare a acesteia.

Revenind la lucruri mai simple, mai palpabile, aş dori să spun câte ceva despre bradul (pomul) de Crăciun propriu-zis. Cu toate că, repet, locuiam într-o zonă de câmpie, nu ne era greu să găsim un brad verde, de cetină (pe atunci nu existau termenii de „natural” sau „eco”). Erau vânduţi fie la „cooperativa” din sate, fie aduşi într-o cantitate rezonabilă de către Ocolul Silvic regional. Am prins, în prima copilărie, chiar şi lumânări mici de ceară, pe suport metalic, care se aprindeau cu grijă, multă grijă, în brad. Sistemele electrice, cu beculeţe zise „de lanternă”, au ajuns mult mai târziu. Cum becurile cele mici erau legate în serie, dacă se defecta unul singur dintre ele, nu mai mergea întreaga instalaţie luminoasă. LED-urile au ajuns mult mai târziu în brad, după anii 1990, magia lumii calde dispăruse deja. Aveam obiceiul să atârnăm în brad, pe lângă globuri şi ghirlande, celebrele bomboane numite „fondante” (numele vine din limba franceză, fondre, a se topi, a se dizolva încet) învelite în staniol colorat şi încreţit la capete, cu un gust care mi se părea, pe atunci, neasemuit de bun.

Cadourile pe care le primeam erau şi ele mai simple şi mai utile decât cele din ziua de astăzi, îmi place să cred. Cel mai mult mă bucurau cărţile, mai ales traducerile din Jules Verne, cu reproducerea gravurilor originale din ediţia Hetzel, dar şi instrumentele de pescuit, Dunărea şi lacurile fiind aproape. Preferatele noastre erau însă maşinuţele colorate, din tablă ambutisată. Aveau un mic motor cu „scăpărici”, o gresie atinsă pe un mic disc de metal, care făceau un zgomot muzical, deosebit. Îmi aduc aminte, cu nostalgie şi plăcere, şi de prima Biblie pe care am primit-o cadou atunci, în anii 1980, tipărită pe hârtie fină, galbenă, cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Preafericitului Patriarh de atunci, Teoctist. În acele vremuri apuse, a găsi şi a oferi apoi orice carte religioasă, nu doar Sfânta Scriptură, era o victorie în sine, iar un astfel de cadou sporea şi mai mult semnificaţia tainică a Crăciunului. Dar cadouri puteau fi considerate şi bananele, portocalele, ciocolata, nemaivorbind de celebrul „ananas”, care ni se părea a fi un fruct rezervat doar celor care locuiesc în palatele din filmele pe care le vedeam la TV. Dar tocmai faptul că mâncam cu măsură şi banane, şi portocale, mandarine etc. le făcea mai gustoase, ne împingea să apreciem la justa lor valoare tot ceea ce era exotic, rar dădeam importanţă ideii de timp, anotimp şi sezon.

Cât despre masa de Crăciun, mi-ar fi greu să scriu fără să fiu cuprins de o nostalgie culinară fără seamăn, pentru că majoritatea bucatelor servite proveneau din gospodăria bunicilor mei, ţărani, care iubeau tradiţia şi ţineau enorm la acestea. Dar ei trăiau Tradiţia la modul cotidian, nu o conştientizau, nu făceau din ea un scop în sine. Cred că pot sintetiza această stare de fapt spunând că unul dintre bunicii mei, Gheorghe, îşi lua „rămas-bun” de la porcul ce urma a fi sacrificat a doua zi, de Ignat, cu lacrimi în ochi. O tradiţie arhaică, complet pierdută astăzi, dar care arată de fapt cât de mare era respectul şi recunoştinţa lor pentru animalul crescut cu trudă şi dragoste, aş zice. Poate că ecologia din zilele noastre, necesară, dar uneori prea zgomotoasă, ar trebui să înţeleagă mai bine astfel de aspecte trecute.

Îmi este greu să termin un text ca cel de mai sus, pentru că nostalgia este un motor puternic, dar care poate duce şi induce şi stări de visare, de îmbunătăţire a lucrurilor. Cert este faptul că o sărbătoare atât de mare cum este Naşterea Domnului, dincolo de teologia profundă, este şi un bun moment de bilanţ. Biserica este învestită acum cu noi responsabilităţi în perpetuarea şi menţinerea tradiţiei, nu doar cea legată strict de ritual şi practica religioasă. Când totul în jur se pierde treptat, se topeşte în anonimitatea prezentului, ea este obligată să vegheze la exprimarea semnificaţiei spirituale a sărbătorilor, a tot ceea ce au însemnat ele, de-a lungul timpului, pentru acest popor. Păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor de sărbători, chiar şi în formele acestea mai simple, palpabile, pline de bucurie şi candoare, contribuie de fapt la stabilitatea şi coeziunea întregii comunităţi. Viaţa fără sărbătoare ar fi ca o sărbătoare fără de viaţă! Să ne bucurăm deci şi să veghem atent şi responsabil pentru a nu pierde acest tezaur de preţ.