Eminescu și-a noastră simțire românească

E ziua lui Eminescu! Ca în fiecare an, ne vom ruga pentru poet, căci îi cinstim pe scriitorii care ne‑au umplut viața cu nespuse bucurii literare, nu doar „troienindu‑le” memoria cu amintiri, simpozioane ori colocvii, ci săvârșind și cuvenitele slujbe de pomenire. Trebuie să‑i purtăm nu numai în calendarul cultural al nației, ci îndeosebi într‑un pomelnic al inimii şi, de ce nu, în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Îngrijindu‑ne de sufletele lor, ne arătăm dragostea şi recunoştinţa faţă de ei: a iubi cu adevărat, spunea cineva, este echivalentul dorinței ca acea persoană să nu moară niciodată. Înălțând rugăciuni pentru ei, tragem bune nădejdi că Dumnezeu le va rândui nepieritoare existență în lumina și iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi.

Pe lângă îndătinata pomenire, cade‑se a așterne și câteva rânduri despre inepuizabilul stihuitor. Ce să scriem?! Că Eminescu se află în orice‑i românesc?! Că Eminescu este, fără tăgadă, cartea de vizită a românilor în cultura universală şi esența întregii noastre simțiri? Nici măcar prin acestea nu am putea exprima în chip desăvârșit ce reprezintă Eminescu pentru noi. Așa au simțit cei care l‑au cunoscut și iubit, așa au crezut cei dinaintea noastră, așa gândim și rostim și noi, cei de astăzi. Dar ce se va întâmpla în viitor? Veni‑vor vremi în care nefericele poet nu va mai prezenta același interes? Să nădăjduim că nu! Cât va fi suflare românească, Eminescu va rămâne același punct de reper, același om desăvârșit al culturii naționale, după cum îl numea Constantin Noica.

Reamintindu‑ne de cel care a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute, dăruind cuvintelor armonii surprinzătoare, simțămintelor adâncime unică, iar viziunilor orizont nemărginit, nu puteam să nu facem referire la tumultuoasa‑i existență ori la inegalabila sa creație, care, citind‑o ori recitind‑o, nu contenește să ne uimească. Eminescu pare inepuizabil.

Și dacă‑i așa, atunci vă propun să‑l vedem drept model pentru tinerii noștri. Au ce învăța junii ­neamului nostru de la Eminescu? Mult, foarte mult! În primul rând să‑și iubească Biserica, simbol al credinței și identității românești, să iubească obiceiurile din străbuni. Simțind și crezând că Biserica strămoșească este „adăpostul de mântuire națională”, poetul nu a pregetat să reitereze în numeroase articole rolul ei fundamental în educarea și formarea conștiinței tinerilor. Mergând mai departe și prevăzând relativizarea credinței ortodoxe, a datinilor strămoșești − realități cu care, din păcate, ne con­fruntăm din ce în ce mai des as­tăzi −, poetul a intuit pericolul foarte mare la care ne supunem ca națiune, primejdie venită din partea celor care au ales a se război cu aceste temeiuri naționale: „dis­pre­țuind Biserica noastră na­țio­nală și înjosind‑o, ei ne‑au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit în al doilea element de unitate; disprețuind datinile drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în de­ca­dență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie”. Cât de actual rămâne Eminescu și astăzi!

Se știe că patriotismul lui Eminescu nu a rămas doar la nivel declarativ. S‑a implicat cu toată ființa, asumându‑și riscuri mari, și nu a abdicat niciodată de la datoria sfântă de a‑și apăra frații de un neam de pe pământurile românești înstrăinate. Prin 1875, poetul făcea o călătorie la Cer­năuți, prilejuită de înființarea uni­versității germane în capitala Țării Fagilor. În bagaje și‑a îndesat un pachet întreg de exemplare din lucrarea Răpirea Bucovinei, nesemnată, dar întocmită cu numeroase documente și dovezi grăitoare de către Mihail Kogălniceanu. La Cernăuți l‑a găzduit bunul său amic Teodor V. Stefanelli, acesta rămânând uimit de curajul poetului de a trece granița cu maldărul de broșuri militante pentru unirea Bucovinei cu țara‑mamă. A doua zi, cărțuliile s‑au distribuit românilor în tot orașul. Ba mai mult, cu o îndrăzneală vecină cu inconștiența, Eminescu a trimis prin poștă respectiva fasciculă chiar oficialilor urbei. Autoritățile habsburgice au reacționat prompt: la două zile după „isprava” tinerilor patrioţi, au interzis prin lege misiva cu pricina. În seara următoare, Eminescu împreună cu Stefanelli și alți buni amici luau masa la un restaurant unde foarte mulți austrieci, purtând fracuri, serbau centenarul anexării Bucovinei de către Imperiul Habsburgic. Românii, îmbrăcați obișnuit, i‑au ne­mul­țumit pe jubilanți, așa încât unul dintre ei, avocatul Komariner, apropiindu‑se de masa lor, i‑a apostrofat, reproșându‑le că nu cinstesc cum se cuvine ziua. Iritat de infatuarea vorbitorului, poetul s‑a prefăcut a‑l confunda cu unul dintre ospătarii localului, poruncindu‑i pe un ton ironic: „Chelner! Mai vrem câte o bere!”. Austriacul s‑a depărtat rușinat de la masa românească, iar Eminescu și comesenii tăifăsuiau veseli că au scăpat de discursul anostului personaj.

Acum, la ceas comemorativ, îngăduie‑ne, mărite Eminescu, să‑ți troienim memoria cu nesfârșite aduceri aminte, ție, celui ce ai cântat atât de dulce în limba românească și ai iubit cu foc nestins sângele din care ai răsărit. Odată cu aceasta, să ne arătăm recu­noștința față de Dumnezeu, Care din poporul român „te‑a sorbit pe tine, geniu al neamului, cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.