Eminescu și neuitarea prietenilor

Îndeobște, s-ar putea crede că Mihai Eminescu nu are nevoie de evocări, de pagini de memorialistică ori de mărturii târzii. O figură atât de monumentală pare să sfideze timpul prin însăși opera sa nemuritoare. Și totuși, fără filele de amintiri scrise cu fidelitate și afecțiune, multe întâmplări din vremurile trecute s-ar fi risipit în uitare. Ele au fost salvate de oameni de bună-credință și, mai ales, de prieteni adevărați. Căci dacă opera ne dezvăluie geniul, mărturiile ne înfățișează omul cu îndoielile, asprimile, dar și cu gingășia sa. Aceste frânturi de viață, aparent mărunte, întregesc chipul scriitorului și îl apropie de noi, făcându-l mai puțin mit și mai mult ființă.

S-a spus adesea că Eminescu nu a avut mulți prieteni. Poate că numărul lor a fost mic, dar intensitatea legăturilor sale cu ei a fost rară și aleasă. Singurătatea geniului este o temă recurentă, însă realitatea cotidiană a poetului a fost marcată de prezențe umane calde. Între cei care au descris în cuvinte întâlnirile, emoțiile și amintirile tinereții eminesciene se află Teodor V. Ștefanelli. Nu doar prin volumul Amintiri despre Eminescu, ci și printr-o fidelitate tăcută, întinsă pe durata a 31 de ani până la propria trecere la cele veșnice, Ștefanelli a vegheat memoria prietenului său.

Născut la Siret, Ștefanelli și-a petrecut ultimii zece ani ai vieții la Fălticeni, unde s-a stins la 23 iulie 1920. Istoric de seamă, traducător, dramaturg, prozator, jurist și memorialist, el a fost ales membru titular al Academiei Române în anul 1910. În perioada retragerii sale pe celebra uliță a Rădășenilor - devenită mai târziu strada Ion Creangă - a așternut pe hârtie cele mai multe dintre amintirile sale despre Eminescu.

Drumurile lor se întâlniseră de timpuriu, la Cernăuți, unde fuseseră colegi și prieteni în anii de liceu. Era epoca marilor speranțe, când spiritul bucovinean modela caracterele tinerilor învățăcei. Mai târziu, Ștefanelli și-a desăvârșit studiile la Universitatea din Viena, devenind doctor în drept și exercitând diverse funcții juridice în capitala Imperiului Austro-Ungar, precum și în Bucovina. După încheierea activității publice, s-a stabilit la Fălticeni, atras probabil de efervescența culturală a locului și de amintirea marilor spirite care i-au marcat viața și de familia soției, născută în această localitate.

Respectat în comunitate ca om de litere și prieten al multor personalități de seamă ale culturii române, Ștefanelli a rămas legat, înainte de toate, de numele lui Eminescu. La vârsta de 65 de ani, în 1914, a publicat volumul Amintiri despre Eminescu, carte de o valoare documentară rară, ce cuprinde relatări esențiale despre prietenia lor și despre experiențele comune din anii de studii. Lucrarea sa a devenit rapid un reper indispensabil pentru oricine dorea să înțeleagă geniul din spatele versurilor. Cercetătorii au subliniat adesea importanța acestei scrieri pentru biografia poetului.

La Fălticeni se spunea, într-un cerc de cărturari, cât de prețios este să știm că pe ulița Rădășenilor a pășit, fie și prin ecou, Eminescu. Desigur, prietenia sa directă cu Ștefanelli se încheiase demult, poetul trecând la cele veșnice în 1889. Însă umbra sa protectoare părea să vegheze discret asupra discuțiilor literare de la asfințit. Astfel, păstrat în inimă și chemat prin scris, Eminescu a fost prezent la Fălticeni în anii de senină retragere ai lui Ștefanelli.

După încheierea volumului Amintiri despre Eminescu, autorul a mai trăit șase ani. Dintre toate paginile sale, una se distinge prin forță și semnificație: evocarea contextului serbării de la Putna, din august 1871 - moment de vibrație națională și spirituală, în care prietenia, idealul și memoria s-au împletit într-un destin comun. Acest eveniment a constituit, în fapt, borna simbolică a unei întregi generații de luptători pentru identitatea națională.

Manifestările de la Putna au o importanță covârșitoare în istoria culturii române, reprezentând poate cel mai însemnat act de conștiință națională din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Această sărbătoare a sufletului românesc nu a fost un simplu moment comemorativ, ci ca un act pregătitor al Unității Naționale, o chemare discretă, dar fermă, către comuniunea tuturor românilor, dincolo de granițe, imperii și vremelnice orânduiri politice. Oamenii simțeau că sub cerul Putnei se scrie istoria vie a viitoarei Românii Mari. O asemenea unitate nu putea fi zidită doar prin voință politică, ci trebuia pregătită cu grijă prin oblăduirea Bisericii, prin solidaritate culturală și printr-o adâncă înțelegere a identității comune.

În memoriile lui Teodor V. Ștefanelli, Mihai Eminescu este prezentat drept cel care „a clocit” ideea organizării serbării de la Mănăstirea Putna. Formula, păstrată cu fidelitate de memorialist, are o forță simbolică aparte: jertfa cloștii care stă neclintită săptămâni întregi, uneori aproape fără hrană, pentru a pregăti eclozarea vieții. La fel de statornică și asiduă era și truda minții poetului ce refuza odihna până la împlinirea marelui proiect. Așa a fost și Eminescu - răbdător, tăcut, arzând lăuntric pentru ca dintr-un gând să se nască o faptă roditoare peste generații.

Gândul inițial al serbării a fost legat de Putna nu întâmplător. Firește, pașii lui Eminescu se vor fi oprit și în alte locuri de mare însemnătate duhovnicească și culturală - la Mănăstirea Neamț, la Agafton, la Vorona -, așezăminte pe care le-a cunoscut și care i-au fost adăpost în momentele grele ale vieții. Toate mănăstirile sub ale căror bolți s-a recules marele poet au adăugat noi straturi de profunzime viziunii sale asupra neamului. Însă Putna, aflată atunci sub stăpânire străină, a fost aleasă tocmai pentru forța ei simbolică: mormântul lui Ștefan cel Mare ca altar al unității românești dorite și pregătite cu discreție.

Se spune că Eminescu nu și-ar fi dorit ca rolul său inițiator să fie cunoscut. Prudența lui era firească: autoritățile austriece ar fi putut împiedica această întâlnire atât de așteptată. Modestia sa proverbială se împletea astfel cu o rară viziune strategică. A fost membru activ al Comitetului Organizatoric, implicat direct în pregătiri și în desfășurarea serbării, lucrând umăr la umăr cu colegii săi. În documente, Ștefanelli apare ca secretar al societății România Jună și contributor esențial la organizarea manifestării.

La 43 de ani după eveniment - Ștefanelli a consemnat cu minuțiozitate desfășurarea serbării. Dacă după un asemenea răstimp amintirile au rămas vii și coerente, înseamnă că ecoul Putnei a fost adânc și statornic în inima sa. Trecerea deceniilor nu a putut șterge intensitatea trăirilor de la mormântul Voievodului.

Pregătirile începuseră încă din toamna anului 1869, când comitetul, alcătuit din români de aleasă ținută, a lansat apeluri către frații din toate provinciile, chemându-i la o lucrare comună.

Minuțiozitatea relatărilor - de la sosirea participanților până la discursuri și depunerile de omagii la mormântul Marelui Domn al Moldovei - lasă să se întrevadă existența unor note, a unor însemnări discrete, fără de care nu am putea înțelege bogăția detaliilor. Înainte de serbare, Ștefanelli a ajuns la Putna și l-a găsit deja acolo pe Eminescu. Amândoi cunoșteau mulți dintre oaspeți, fapt ce arată implicarea lor deplină în atmosfera de comuniune a adunării.

Este surprinsă bucuria revederilor, emoția recunoașterii chipurilor cunoscute, dorința vie de a întâlni figurile importante ale vremii. Era o atmosferă a comuniunii românești, o stare rară, intensă, în care diferențele se topeau în ideal. Zâmbetul fiecărui student reflecta speranța unei națiuni ce începea să își regăsească matca. Chiar dacă astăzi această comuniune pare uneori estompată, memoria Putnei ne amintește că există tradiții, fapte și jertfe ale trecutului care nu trebuie lăsate să se piardă, pentru că ele sunt temelia pe care se sprijină viitorul.

În evocările sale, Teodor V. Ștefanelli afirmă fără ezitare că serbarea de la Putna a fost una dintre cele mai frumoase și mai valoroase manifestări organizate vreodată de Societatea Academică România Jună din Viena. Întreaga suflare românească a primit cu un entuziasm rar întâlnit ideea organizării acestei serbări la mormântul marelui erou, spre a se închina la un loc sfânt al memoriei și a aduce omagii de pietate și venerație domnitorului ale cărui rămășițe pământești se odihneau, de peste trei veacuri și jumătate, în vechea mănăstire zidită de el însuși. Prezența Sfântului Voievod Ștefan cel Mare era resimțită atunci ca o forță vie, capabilă să lege prezentul de un trecut glorios.

După cum subliniază memorialistul, a fost întâia serbare la care au luat parte români din toate țările locuite de ei, o întrunire fără precedent, în care granițele vremelnice au fost depășite prin conștiință, credință și ideal comun.

După ce ne spune limpede că ideea a purces de la Mihai Eminescu, Ștefanelli descrie cu finețe dificultățile organizatorice, scrisorile sosite din toate părțile, dar și sprijinul material venit în zilele următoare. Fiecare donație, oricât de mică, era privită ca o piatră de temelie la edificiul unității. A fost nevoie de mulți bani - mărturisește el - pentru ca serbarea să fie pe măsura așteptărilor, ca o adevărată sărbătoare a întregului neam românesc.

Eminescu apare în aceste pagini ca o prezență bine cunoscută: majoritatea studenților îl știau, iar el, la rândul său, recunoștea și saluta numeroși oaspeți veniți la Putna. Sunt amintiți, între alții, Mihail Kogălniceanu, primarul Iașilor Scarlat Cerchez, colonelul Boteanu, precum și personalități ale vieții intelectuale: Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Grigore Tocilescu, Ioan Brătescu, dar și Gheorghe Dem Teodorescu - cunoscut sub numele de „Gedem”, viitor ministru al Cultelor și corespondent al ziarului Românul - Pamfil Dan. Toți acești oameni mari străluceau precum o constelație de spirite unite de aceeași dragoste de țară.

Un moment aparte, de o intensitate aproape sacră, a fost acela în care Eminescu a citit o poezie. Mulțimea s-a strâns în jurul său și a ascultat într-o tăcere adâncă, fermecată de vibrația versurilor. Cuvântul poetului avea darul de a opri timpul în loc, transformând întreaga adunare într-o singură inimă. La final, izbucnirea aplauzelor a fost spontană, dar Ștefanelli observă cu finețe că poetul părea nemulțumit de asemenea reacție.

După 33 de ani, memorialistul se întreabă încă: cine a fost autorul poeziei? Era convins că Eminescu însuși o scrisese, dar, din modestie, nu a dorit atunci să mărturisească. Nici încercările lui Ioan Slavici și ale altora nu au lămurit pe deplin taina. Poemul nu a mai fost reprodus sau amintit ulterior, rămânând ca o umbră de mister în istoria acelei zile.

Ziua serbării, care coincidea cu hramul mănăstirii, a fost trăită ca un moment de înălțare sufletească. Autorul mărturisește că participanții erau cuprinși de fioruri tainice, necunoscute până atunci. Însuflețirea a atins însă apogeul când colonelul Boteanu, în mare ținută, a pășit înaintea mormântului și a rostit cuvântarea în memoria celui care se odihnește la Putna de peste trei secole, dar al cărui geniu veghează și astăzi asupra poporului său. Gestul său militar s-a transformat rapid într-un act de profundă smerenie creștină. Îngenuncherea sa, deschiderea centironului de aur și depunerea acestuia pe mormânt au umplut ochii tuturor de lacrimi. Acesta pare să fi fost cel mai înălțător moment al întregii serbări. Desigur, după săvârșirea Sfintei Liturghii, pe care nimeni n-o poate ignora.

Atmosfera de sărbătoare era pe măsura evenimentului. În curtea mănăstirii se frigea un bou întreg, pe o uriașă frigare de lemn, așezată pe furci temeinic înfipte în pământ. Câte patru oameni o învârteau din ambele părți, iar jarul era atât de puternic, încât nu te puteai apropia. Spectacolul arhaic amintea de vechile ospețe voievodale de după victorii. Privind acest tablou pitoresc, Eminescu ar fi spus că era pentru prima dată când vedea un bou întreg pe frigare. O ploaie neașteptată, de aproape un ceas, s-a revărsat peste mulțime, ca o binecuvântare.

Masa festivă a avut nu mai puțin de 1.600 de locuri, iar cuvântarea festivă a fost rostită de A.D. Xenopol. „S-a învârtit o horă ca-n povești”, notează Ștefanelli cu emoție. Vocea oratorului a purtat auditoriul prin toate epocile de glorie ale Moldovei. Aplauzele răsunau de clocoteau codrii, iar seara, până târziu după miezul nopții, a continuat congresul studenților - semn că serbarea de la Putna nu a fost doar o comemorare, ci o naștere de conștiință, cu ecou peste timp.

Printre amănuntele pitorești, redate cu un farmec aparte în evocarea lui Teodor V. Ștefanelli, se numără și cele legate de fânul proaspăt și de aerul curat al dimineții, izvodite parcă dintr-o lume arhaică, încărcată de simplitate și firesc. Fânul fusese coborât de pe zidurile mănăstirii, din turnul de deasupra porții, iar aceste gesturi mărunte, aproape neînsemnate, au rămas în memorie ca niște icoane strălucitoare ale unei nopți și ale unei dimineți de neuitat. Chiar și asprimea așternutului improvizat părea să aibă o noblețe specială în acel loc sfânt.

S-au trezit dis-de-dimineață, când clopotul chema obștea și oaspeții la rugăciune, iar soarele se ivea încet la ochiurile turnului, scăldând piatra veche într-o lumină curată. A doua zi s-a oficiat parastasul în biserică, iar egumenul a citit vechiul necrolog privitor la Ștefan cel Mare, alcătuit de Vartolomeu Măzăreanu - un text de mare greutate istorică și duhovnicească, care lega peste veacuri memoria domnitorului de sufletele celor adunați la mormântul său. Fiecare cuvânt rostit sub bolțile bisericii rezona cu o vibrație ce părea să vină din adâncul pământului.

După alte cuvântări rostite de oaspeți, președintele Ioan Slavici avea să declare serbarea oficial închisă.

Mihai Eminescu mărturisea însă că prefectul Orest Renei, care îndeplinea și funcția de comisar al Guvernului, s-a opus susținerii unor discursuri libere. Din acest motiv, Slavici, în urma intervenției comisarului, a fost silit să nu mai admită alte cuvântări și să închidă oficial manifestarea mai repede decât și-ar fi dorit.

Eminescu și Ștefanelli au mai rămas la Putna, bucurându-se de ospitalitatea egumenului și cercetând vechiul ansamblu monahal. O impresie deosebită le-a făcut pivnița mănăstirii, cu bolțile ei largi și armonioase, atât de bine păstrate, încât păreau zidite nu demult. Răcoarea acelor ziduri groase invita la reflecție și oferea o tihnă binevenită organizatorilor serbării. Ștefanelli îl evocă pe egumenul Arcadie Ciupercovici, care, cu o rară bunăvoință, a deschis toate butoaiele, dar ei s-au oprit îndeosebi la un vin ales de Nicorești. A urmat o petrecere plină de bucurie, iar la masă s-au rostit toast după toast, recapitulându-se cursul serbării și impresiile fiecăruia.

Eminescu a ascultat aceste cuvântări, apoi s-a retras într-o odaie laterală, unde i-a împărtășit lui Ștefanelli gândurile sale despre serbare: fără exagerări, fără elogii inutile, fără mustrări aspre. Erau gândurile unui om care vedea deja dincolo de efemerul zilei, către consecințele pe termen lung. A spus că manifestarea a reușit foarte bine, deși existaseră și neajunsuri parțiale, multe dintre ele inevitabile, întrucât locul era prea strâmt pentru a adăposti și ospăta câteva mii de oameni.

După cum notează Ștefanelli, Eminescu credea că această serbare va trezi simțul național, până atunci aproape adormit, și îi va da un nou avânt. Studenții veniți din toate părțile, care s-au cunoscut și au legat prietenii, vor purta cu ei impresii de neșters și, la vremea lor, vor fi mai zeloși în slujirea idealului unității de neam. Scânteia aprinsă la Putna urma să devină un foc al conștiințelor în anii ce vor urma. Lucrând uniți, sub același steag spiritual, vor contribui la deșteptarea neamului în provinciile din care proveneau.

Bucuria lui Eminescu era sporită de prezența - după cum spune autorul - a unui „amar de inteligență”: bărbați de vază din toate țările locuite de români, care s-au cunoscut mai îndeaproape. Deși despărțiți de hotare politice, toți știau că sunt unul și același neam, iar această convingere urma să le sporească puterea de rezistență și să-i întărească în lupta pentru neam, lege și țară.

Aceste cuvinte, de o frumusețe aparte și păstrând expresii specifice epocii, au o valoare istorică și documentară excepțională.

Îi datorăm lui Ștefanelli dăinuirea lor și ne bucurăm că au ajuns până la noi, vorbindu-ne despre unitate și comuniune într-o vreme în care, din păcate, atât de mulți caută dezbinarea și o înfăptuiesc sub felurite chipuri. Ele rămân o lecție adevărată de prietenie și patriotism, peste care timpul nu poate așterne praful uitării.

La Fălticeni, pe ulița Rădășenilor, bătrânul memorialist și-a scris amintirile cu mâna tremurândă, dar cu sufletul neclintit. Și când a luat condeiul în mână, a lăsat în urmă mai mult decât pagini de memorialistică: a lăsat modele de credință și statornicie. Datorită strădaniei lui, Eminescu trăiește încă nu doar prin poeziile și proza sa, în care și-a manifestat geniul artistic, ci și prin file îngălbenite de vreme, scrise printre lacrimi și zâmbete de un prieten care nu l-a uitat niciodată.

Prietenul cel credincios a fost îngropat la cimitirul Tâmpești (Grădini), iar mormântul s-a păstrat până astăzi. Artur Gorovei l-a elogiat atunci în numele Academiei Române și al cărturarilor fălticeneni, evocându-i meritele și întreaga activitate.