Enciclopedismul filosofic la Mihai Eminescu

Ceea ce se uită de regulă în legătură cu Eminescu este faptul că acesta, chiar mare poet şi ziarist, era, în fond, filosof de profesie. Eminescu studiază cinci ani filosofia la Viena şi Berlin, audiind cursurile unor mari filosofi, de notorietate până în zilele noastre: Vogt, Zimmerman, Zeller. În maniera vremii, studiază aici şi probleme de drept, economie, istorie, filosofie şi ştiinţele naturii. Însemnările sale din acea perioadă dovedesc faptul că Eminescu era chiar interesat de asemenea probleme, pe care încerca să le aprofundeze singur, prin lecturi şi consideraţiuni personale, ceea ce nu fac studenţii obişnuiţi în filosofie. Eminescu era în stare să ducă o activitate creativă până la perfecţiune. Nu a fost cazul cu filosofia, din fericire. Însuşirea unei perspective generale de conexare a particularului cu universalul şi, poate în primul rând, interiorizarea acestora în propria conştiinţă. Aceasta este poziţia pe care o susţine Eminescu în mod explicit. Chiar despre marii filosofi, de talia lui Kant, zice poetul, importantă este „renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet“.

Pentru expunere, ca profesor, a filosofiei lui Kant, Eminescu s-a simţit dator să traducă o bună parte din lucrarea fundamentală a acestuia, din „Critica raţiunii pure“. După îndeplinirea acestei îndatoriri, filosoful german îi devine poetului nostru tot mai familiar. Într-una din notele celui de la Ipoteşti, păstrată la Biblioteca Academiei, ne putem da seama cam ce putea să însemne „renaşterea intuitivă“ a gândirii lui Kant în mintea lui Eminescu, care ar fi putut să devină un eminent profesor de filosofie.

„Orice cugetare generoasă, zice poetul, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când a pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai este decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere, cum că ivirea şi fericirea ta înşile sunt numai o părere…“ Aceasta înseamnă, în conformitate cu exigenţele lui Eminescu, că el ajunsese la surprinderea în cadrul filosofiei lui Kant a acelui „etern atemporal“ de factură universal-umană indiferent de „ideea“ lui Hegel. Iată criterii pe baza cărora putem considera că Eminescu ar fi putut să devină un excelent profesor de filosofie. Pentru aceasta, însă, ar fi trebuit să-şi apropie şi gândirea celorlalţi filosofi. Să le traducă operele, să facă studii asupra lor… Dar, în condiţiile de faţă, ar mai fi fost el un „uomo universale“?

Spiritele negativiste au apreciat că multe din însemnările lui Eminescu nu au fost duse până la capăt. Totuşi, dacă Eminescu ar fi luat în serios vreuna din înclinaţiile sale, în sensul de a epuiza cercetările într-un anumit domeniu, el ar fi fost nevoit să le abandoneze pe celelalte. Trebuie deci să ne bucurăm că Eminescu nu a urmat până la capăt chemarea lui filosofică. Realizarea unei viziuni enciclopedice asupra lumii era primordială în cazul lui.