Eroismul oamenilor simpli: Elisabeta Rizea

Ce este eroismul? Dacă deschidem dicţionarul, aflăm că erou este cel care face acte de vitejie în războaie sau în situaţii ieşite din comun; soldat căzut pe câmpul de luptă. Unii ar spune că e puterea de a-ţi depăşi limitele, în condiţii extreme. Alţii nu pun în ecuaţie cine ştie ce situaţii ieşite din comun şi nici depăşirea unor limite, ci dimpotrivă, păstrarea lor în viaţa de zi cu zi. Adică nu eşti erou numai dacă te arunci în apele învolburate să-ţi salvezi semenul de la înec, uitând că tu însuţi nu ştii să înoţi, ci te numeşti erou dacă îţi porţi numele cu demnitate în lume. O a treia categorie de oameni ar susţine că eroismul este strâns legat de nişte valori care nu se văd, de idealuri. Deci, nu eşti erou când îţi duci existenţa în mod mecanic, chiar dacă poţi fi dat de exemplu pentru corectitudine în plata facturilor şi prezenţa la serviciu; nu eşti erou nici măcar atunci când îţi salvezi semenul de la moarte, dacă gestul nu e circumscris unui orizont al iubirii, ci este un gest reflex, ca atunci când întinzi mâna să prinzi un obiect în cădere. Bine, dar atunci cine mai poate fi erou? Există eroi sau sunt doar o închipuire, din nevoia de a mitiza?! Există. De fiecare dată când avem de-a face cu ei, îi recunoaştem, au ceva specific, chiar şi în blândeţe. Au un fel de a fi unic şi inimitabil, care îi diferenţiază de restul lumii, de restul faptelor eroice, poate, în felul lor. Un astfel de erou a fost Elisabeta Rizea, o femeie din popor.

În lupta anticomunistă, atât de sângeroasă, eroi au fost zeci de mii de intelectuali, oprimaţi şi torturaţi în diverse moduri, dar şi sute de mii de oameni simpli, ţărani, muncitori, care nu au depus armele în faţa persecuţiei comuniste. Ne întrebăm: ce i-a mânat pe aceşti oameni legaţi de pământ sau de vreun atelier de cizmărie să se expună primejdiei de moarte, când se ştie că simplitatea gândurilor întăreşte instinctul de conservare, spre deosebire de cultivarea ideilor teoretice, care îndepărtează, zice-se, de viaţă? Cum de nişte ţărani s-au oferit drept victime ale torturii şi gloanţelor pentru a-şi apăra pământul? Înseamnă că pământul era însăşi viaţa lor, raţiunea de a exista. Nimic nou, acesta este un adevăr dovedit de întreaga noastră istorie, de o imensă literatură. Dar…, după 50 de ani de comunism, statisticile arată că oamenii nu mai păstrează legătura atât de strânsă cu pământul, nu îl cultivă cu aceeaşi putere de sacrificiu. Hectare întregi de teren arabil rămân, de la an la an, necultivate, din sărăcie, dar nu numai. Se pare că roadele amare ale politicii opresive de distrugere a valorilor tradiţionale încă se mai culeg. Cultivarea pământului cere bani şi politicienii au interes mult mai mare să încurajeze importurile decât agricultura naţională. Aşa se face că bietul ţăran e lovit în însăşi inima lui, deşi întreaga istorie arată că structura interioară a românului este cu totul alta.

Pe orbita fiinţei lui şi a posibilităţilor reale stau scrise multe fapte de vitejie, aşa cum au fost, de exemplu, cele de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraşului. Între 1946 şi 1957, partizanii din munţi au fost singurii oameni liberi dintr-o ţară învinsă. Dacă le dădeai un colţ de pâine, riscai să fii împuşcat. Dar ţăranii i-au adăpostit şi i-au ajutat cât au putut. Preotul satului, părintele Constantinescu, îi ajuta şi el. A murit executat. Elisabeta Rizea rămâne o figură marcantă a acestei lupte. Soţul ei era în munţi, pe baricade, şi ea îi căra merinde şi asigura transmiterea de informaţii, punând bileţele într-o scorbură de salcie. Era căsuţa poştală a partizanilor. Ajunsese să fie păzită de securişti şi tot pleca în munţi, la soţul ei, să-i ducă de mâncare. Pleca noaptea, în cămaşă, iar gărzile credeau că e în casă şi doarme. Până într-o zi. Au prins-o, au arestat-o şi au torturat-o crunt, ca să afle unde stăteau ascunşi rebelii. Au chinuit-o în fel şi chip, au legat-o cu funii ude şi i-au smuls dinţii din gură, au bătut-o cu vergi, au înfometat-o. Asta a îndurat şase ani, dar nu a scos nici un cuvânt. Nu a trădat pe nimeni. Partizanii au rezistat şi ei cât au putut. Tăvălugul istoriei s-a dovedit implacabil.

Elisabeta Rizea s-a stins din viaţă la 5 octombrie 2003, nu înainte ca Lucia Hossu Longin să o intervieveze, pe postul de televiziune România Cultural. În felul acesta, eroismul ei a ajuns să fie cunoscut şi stă mărturie pentru fibra morală a ţăranului român. Este candidată, post-mortem, la Premiul Saharov pe 2008, acordat de Parlamentul European, pentru merite deosebite în lupta pentru drepturile omului. Iată ce poate un om simplu… Un erou!