Eul plăsmuitorului de cuvânt

În fiecare dintre noi sălăşluieşte, cum îmi mărturisea într-o spoveditoare convorbire televizată Matei Călinescu, criticul rafinat, profesor universitar la Universitatea statului american Indiana, o multitudine de euri. Acestea coexistă. Cele mai adesea în armonie, dar uneori şi în gâlceavă. De obicei un eu e mai vocal, domină cu autoritate şi pune ştampila pe acel om. Celelalte rămân de regulă în umbră. Ies arar la iveală şi de multe ori niciodată. Dar se întâmplă să-şi ceară la un moment dat dreptul la existenţă. Chiar de nu capătă jilţ princiar, îşi câştigă locul meritat. Astfel s-au petrecut lucrurile şi cu inginerul hortiviticol Gheorghe Anghel. Avea reputaţia, pe deplin îndreptăţită, de oenolog din cei însemnaţi şi de neîntrecut degustător de vinuri. Papilele lui gustative s-au dovedit imbatabile în numeroasele şi prestigioasele concursuri interne şi internaţionale de vinuri la care a luat parte în prodigioasa lui carieră. Via şi vinul erau sufletul său pe de-a-ntregul. Se născuse şi crescuse în inima podgoriei, la Ceptura, pe dealurile smălţuite cu vii ale Prahovei. Era, şi aşa a rămas o viaţă, podgorean până-n cea mai intimă fibră a fiinţei sale. Poama şi vinul purtau pentru dânsul virtuţi sacrale. Îndumnezeite şi binecuvântate de truda fără de istov a vierului, cel care aidoma soarelui sărută mângâios cu palmele şi cu inima via Domnului. De aceea oamenii podgoriei respectau ca pe ceva sfânt vinul şi nu l-ar fi batjocorit cu nici un chip. Cu acest respect înrădăcinat în alcătuirea sa lăuntrică a plecat în lume, păstrându-l ca pe un talisman, ­Gheorghe Anghel. A fost valoarea de căpătâi pe care s-a clădit profesia sa de viticultor şi oenolog. I-a plăcut întotdeauna să facă lucrurile temeinic şi a tins spre perfecţiune. Pe unde a fost, şi unde n-a fost, a lăsat urmele cele bune. Aspru, şi de aceea nu foarte confortabil întotdeauna, a impus în calitatea sa de conducător standarde ­înalte, ceea ce deranja pe mediocri, leneşi şi pe invidioşii de profesie. Era mereu în căutarea a ceva nou. Nu devenise doctor în ştiinţe doar ca să aibă un titlu de panoplie, ci în primul rând din dorinţa desăvârşirii profesionale. Întemeierile sale de la Combinatul de Vinificaţie Bucium, unde s-a bucurat de înţelegerea şi sprijinul directorului de atunci Mihai Tiron, sunt pilduitoare în această privinţă. ­Umbla prin ­lume, vedea cu nesaţ ce-i nou şi nu se mulţumea ­numai să vadă şi să plece. Încerca să realizeze ceva similar şi acasă, la Buciumul cu care se identifica. Aşa a pus la punct tehnologia de fabricaţie a vinurilor spumante prin fermentare în autoclave şi a ridicat o ­instalaţie de producţie după concepţia sa. Şi în materie de băuturi spirtoase a creat procedee de distilare noi şi a produs tării de ­calitate din pere, mere, vişine, struguri, pe lângă clasica prună.

Dar Gheorghe Anghel, în pofida sobrietăţii sale de sorginte nordică, a taciturnităţii proverbiale, era un om de spirit, un degustător nu doar de vinuri din cele de preţ, ci şi de subţirimi artistice. Combinatul, potrivit viziunii proprii, nu trebuia să fie doar un depozit de vinuri. În egală măsură îl gândea şi ca pe un tărâm al frumosului, unde limbile se dezlegau, mintea scânteia şi se şlefuiau nestemate. Un asemenea loc se cere sfinţit cu duh şi cu podoaba frumuseţii. Se ţese astfel un climat ce-i al vrăjii, al visării şi întrupării gândului cel înalt. Sunt daruri cu care vinul se împerechează de minune. Întocmai procedase inginerul ­Gheorghe Anghel la combinatul de la Bucium. Totul era croit cu gust şi nimbat cu frumuseţe. În eleganta sală de degustări un perete întreg era acoperit cu splendidă frescă cu motive bahice din mitologia greco-latină a lui Dimitrie Gavrilean, intitulată Bachanală în stil pompeian. Artistul, un prieten al Buciumului şi al amfitrionului, păcătuise pe aici şi cu alte desfătătoare izvodiri picturale. Iftimie Bârleanu se număra şi el printre amicii Buciumului. A lăsat semnele acestei afecţiuni cu ciopliturile sale, ce înnobilează toposul. La fel şi fiul Bogdan. Creatorii, fie ei pictori, scriitori, muzicieni, actori, cineaşti, erau primiţi la Bucium, la domnul Anghel, cu braţele deschise. Acest fapt tălmăcea pulsaţia încă tainică a eului de creator nu numai de licori oenologice, dar şi de plăsmuitor de licori din cuvinte meşteşugite. Eul cel ascuns ni s-a dezvăluit încetul cu încetul. A ieşit la lumină mai ales pe povârnişul vieţii inginerului Gheorghe Anghel, deşi îşi încercase floreta prin epigrame, destule inspirate, la degustări, când avea oaspeţi de soi, cu care cuteza a se duela, cum ne-o mărturiseşte în textele cărţii „Transcripţii în mozaic”, pe care am îngrijit-o şi prefaţat-o, volum postum apărut la Editura Dana Art din Iaşi. Ieşea, de asemenea, în arenă şi pe la ospeţe, după felurite ceremonii, cum era Ziua Fermierului, ce se sfârşeau cu o masă îmbelşugată nu doar în bucate alese şi vinuri nobile, ci şi în revărsare de spirit. Abia când a ajuns la vârsta senectuţii s-a hotărât să lase slobod eul acesta zăvorât cu străşnicie vreme îndelungată în tainiţele fiinţei. O vocaţie certă, dar târzielnic cultivată. Se bănuia însă de multă vreme din fineţea de spirit a omului, din gesturile-i subţiri.

Abia la asfinţitul existenţei s-a lăsat pradă voluptăţii cuvântului. Poate s-a întâmplat atunci pentru că a sunat ceasul când taciturnul a simţit nevoia irepresibilă să se destăinuiască, să-şi desferece sufletul, să-şi plângă tristeţile, să-şi facă auzite crezurile. Eul creatorului de frumos şi-a vestit astfel prezenţa. Nu avem de-a face neapărat cu un scriitor nou, cât cu un mărturisitor şi împărtăşitor al frumosului, unul ce-a stat multă vreme în umbra specialistului de marcă. Şi-a căpătat, prin această bucoavnă de minte şi suflet, drept la existenţă. Eul izvoditorului de frumos a ieşit, în sfârşit, la lumină.