Evanghelia, pe tipologii și formate sufletești

Evangheliile citite duminica, la Liturghie, sunt adevărate bijuterii verbale, duhovnicești, atitudinale, comportamentale. Hristos, Logosul Întrupat, le vorbește contemporanilor Săi direct, frust, de multe ori fără ocolișuri. Oamenii vremii înțelegeau și nu prea, neștiind cu cine au de-a face, necunoscând că Acesta este chiar Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat. Dar și așa, ei intuiau că Cel care le vorbește și le făptuiește minuni nu este un om oarecare. De aici stupoarea, uluirea, buimăceala lor. Câteva schimburi de replici s-au ridicat la înălțimea așteptărilor dumnezeiești: femeia samarineancă, ofițerul roman, tatăl copilului demonizat. De aceea respectivele dialoguri au schimbat, de-a lungul timpului, vieți. Iar astăzi, când citim înfiorați din Evanghelie, încă ne mai mirăm de faptul că mulți dintre interlocutorii lui Iisus vădeau atâta cecitate, atâta orbire; cu alte cuvinte, aveau un radar sufletesc bruiat.

Dar acum, în zilele noastre, oare nu suntem puși în fața acelorași cuvinte, acelorași situații precum cele din Evanghelie? Ba da, fără rest! Hristos ne vorbește direct prin pasajele alese în timpul Liturghiei de către Sfinții Părinți, citite acum de preoți. El ne vorbește și noi nu prea înțelegem, în sensul că, deși știm prea bine ce s-a întâmplat acum două mii de ani, parcă în sinea noastră tot nu reușim să dăm răspunsul adecvat și prompt. Iar când avem parte de tâlcuirea de la amvon a celor rostite din Evanghelie, confuzia pe alocuri nu se risipește. Și asta deoarece, în unele cazuri, preotul pare că se pitește în spatele teologiei de catedră, îndărătul unor citate, înșiruiri de nume, date, situații istorice conexe. Așa e mai confortabil, evitând orice posibilă greșeală personală. Dar „greșeala” derivă tocmai din dorința de a nu greși, adică de a fi „acoperit”. Și asta în defavoarea firescului, care trebuie să țină seama de vibrația colectivă a auditoriului care vrea cuvinte vii, personale, cuvinte trăite - nu doar rostite. În spatele fiecărui credincios stă o persoană vie, cu ochii deschiși și urechile ciulite, cu patul germinativ al sufletului pregătit să primească sămânța cuvântului relevator. Iar câteodată primesc predici lungi, terne, moralizatoare, parcă fără legătură directă cu viața reală a oamenilor. În aceste situații - singulare, ce-i drept -, totul pare încremenit în rama timpului de acum două milenii, iar tensiunea dialogurilor evanghelice, explozia din spatele fiecărui cuvânt, se adum­brește în cumințenia rutinizată a predicii. De aceea poate uneori ar fi preferabil de citit Cazania duminicii respective, care e scrisă onest, e scurtă și explicită, în locul unei predici previzibile, „cuminți”.

Predicația însă are rolul ei co­vâr­șitor, de aceea cred că preoții trebuie să lepede pe alocuri corsetul scolastic, de spaima de a nu greși, dar, totodată, să se aplece peste Cartea sfântă și să se pună în pielea fiecărui om căruia i-a vorbit Hristos in illo tempore. Dacă ar citi cu glas tare, înainte de predică, dialogurile din Evanghelii, „interpretând” fiecare personaj și încercând să-i pătrundă psihologia, modul de a fi, dorințele și neputințele, stresul și disperarea, optimismul și capacitatea de jertfă, atunci s-ar putea tâlcui mai bine și mai pe înțelesul oamenilor cele consemnate de evan­gheliști. Care au scris cu mare talent literar oferind detalii psihologice, tușe concrete, amănunte importante și observații fine asupra celor întâmplate sub ochii lor.

Așadar, material este, din belșug! Rămâne să-l redescoperim, să-l punem într-o lumină proaspătă, spre bucuria noastră și mântuirea credin­cioșilor.